Cafea

O veste cu adevărat tulburătoare, venită de la Facultatea de Fizică, a circulat în ultimele două zile prin Universitate. Se pare că, într-un acces de nebunie acută, lipsită însă complet de semne prealabile, conferenţiarul doctor Rico Pontif a răpit-o, în jurul orei 11 dimineaţa, aşadar în plină activitate academică, din chiar impozantul său birou administrativ, pe doamna decan Panseluţa Mordedrag Corbişanu. Pentru exactitate, trebuie adăugat că Pontif a luat-o pe Mordedrag în braţe şi, ulterior, a alergat, ieşind din clădirea principală a instituţiei. S-a îndepărtat mai bine de jumătate de kilometru, până când a fost prins şi imobilizat de agenţii de pază. Pe „traseu”, aşa-zicând, Rico a rupt câteva uşi cu trupul Panseluţei, trup pe care de altfel l-a şi scăpat pe asfalt, odată ajuns din urmă de gardieni. Întâmplarea avea darul să-ţi dea fiori. Pe lângă scena ca atare, universitarii erau obligaţi să vizualizeze, în reprezentarea mentală a episodului, un amănunt foarte bizar: doamna Corbişanu cântărea aproximativ 176 de kilograme, în timp ce firavul Rico nu deţinea mai mult de 65. Supoziţiile nu au întârziat să apară. Unii povesteau că Pontif ar fi fost un savant neapreciat, un inventator marginalizat de colegii invidioşi. Se sugera că, după cercetări fabuloase în laboratoarele din subsolurile Universităţii, el ar fi descoperit un nou tip de combustibil – superior tuturor surselor de energie cunoscute de umanitate -, dar, nefiind susţinut şi acceptat de către conducerea Facultăţii, s-a văzut nevoit să-i arate doamnei decan, pe viu, ce realizase după ani şi ani de muncă. Şi-a montat dispozitivul energetic la nivelul, mă scuzaţi (aşa spuneau naratorii întâmplării în acest punct: „mă scuzaţi!”), a ceea ce Caragiale a numit cândva „gazometru”. Intrat în cabinetul Panseluţei, Rico a dat drumul mecanismului care l-a propulsat instantaneu, cu tot cu decăniţă, printr-o forţă nepământeană, la aproape un kilometru distanţă. Probabil că bietul conferenţiar se situa, cu cercetarea sa, la o aruncătură de băţ de enigma teleportării şi, implicit, de Premiul Nobel pentru Fizică! Scenariile complementare trimiteau la o posibilă iniţiere ocultă a lui Pontif, iniţiere de înalt nivel, în misterele societăţilor secrete (secta Illuminati constituia referinţa preferată). De acolo ar fi preluat, pe ascuns, cu abilităţi de spion, formula combustibilului extraterestru, activat în biroul doamnei Mordedrag.

Realiştii susţineau că la mijloc ar fi fost însă o dragoste veche a lui Rico pentru făptura impunătoare a Panseluţei, dragoste, din nefericire, neîmpărtăşită. Pontif ar fi făcut, de-a lungul vremii, tot ceea ce fusese uman posibil pentru a-şi cuceri iubita, dar neînduplecata profesoară Corbişanu nu a vrut să cedeze. Dumneaei visa un partener pe măsură, robust, greu de clintit de furtunile destinului. Vulnerabilul conferenţiar nu dezvăluia rezistenţa necesară unui coechipier autentic pentru doamna Mordedrag. Arăta gata să zboare la orice adiere de vânt. Ce să mai vorbim despre furtuni? Iritat de neîncrederea Panseluţei în capacităţile sale fizice, Pontif a apelat, disperat, la o demonstraţie practică, luând-o în braţe pe decăniţă şi fugind cu ea în depărtări, într-un simulacru straniu de marş nupţial pe fundal universitar. Uşile rupte şi prăvălirea ultimativă a giganticei doamne pe asfalt nu intraseră în calculele iniţiale făcute de Rico, în pofida pregătirii lui ştiinţifice. În toiul acestor nesfârşite speculaţii, l-am întâlnit, accidental, pe colegul de cabinet al lui Pontif, profesorul Nucleon Adevereanu care a râs cu poftă, auzind ce se zvonea despre fizicienii săi. „Nimic real”, a constatat el cu fermitate, oprindu-se să-mi explice tărăşenia. „Rico era mare amator de cafea de la automat. Există unul la intrarea mare, care merge numai cu fise de 50 de bani. Nu prea apuca să bea, pentru că nu avea niciodată monede potrivite la el. Cu o seară înainte de incident, a câştigat miraculos câteva zeci de lei la nişte păcănele din cartierul lui. Aparatul i-a dat toată suma mărunţiş. Prin urmare, a venit la şcoală, a doua zi, cu buzunarele doldora de monede. Nu a rezistat ispitei şi a băut, în trei ore, toate cappucinele, moccacinele, lattemacchiatele şi ciocolăţile calde din aparat. Apoi, zăpăcit de cofeină, a prins aripi şi a încercat să zboare cu Panseluţa după el. Doi idioţi, dar, mă rog, tot răul înspre bine: acum el e la dezintoxicare, ea la boli de nutriţie (se pare că nu contuziile căpătate în cădere i-au îngrijorat pe medici, ci obezitatea sa morbidă!), iar eu am devenit decan ad interim…” Nucleon dădu să plece, dar s-a întors brusc. A scos o bancnotă cu chipul lui Iorga din buzunar şi m-a întrebat neliniştit, cu mâna întinsă şi – am avut senzaţia – tremurândă: „Apropo, Codrine, n-ai să-mi schimbi un leu în două fise de cincizeci? Mă topesc după un espresso lung, însă nu găsesc monede nicăieri…”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi