Când e rău fiindcă ţi-e bine

 "Oare n-ar fi cazul să terminăm cu lamentările?" se întrebă filosoful Luc Ferry într-o discuţie cu jurnaliştii Sonia Mabrouk şi François de Closets, discuţie găzduită de săptămânalul Le Figaro Magazine (numărul din 13 decembrie a.c.). Şi filosoful reaminteşte câteva dintre marile transformări şi uriaşele progrese pe care le-a cunoscut Franţa într-un secol: în 1900 speranţa de viaţă a francezilor era de 45 de ani (!), astăzi este de 85 de ani pentru femei şi de aproape 80 de ani pentru bărbaţi, puterea de cumpărare a oamenilor s-a triplat din 1950 încoace, să nu uităm câştigurile în materie de protecţie socială, de educaţie etc., etc. François de Closets vorbeşte despre resursele excepţionale pe care le furnizează turismul, despre potenţialul agricol, despre reuşitele extraordinare ale unor ramuri din industrie ş.a.m.d. Şi atunci, ce se întâmplă? De unde pesimismul, de unde spiritul critic exagerat, de unde neîncrederea în viitor? Mulţi francezi au o viziune negativă asupra mondializării, o consideră responsabilă de accentuarea inegalităţilor. Eroare de perspectivă, spune acelaşi François de Closets, Franţa este societatea cea mai egalitară din Europa, numai că principiul meritocraţiei, principiu vital, este în suferinţă. Capitalismul, adaugă Luc Ferry, pe lângă efectele lui pozitive, a dus la erodarea anumitor valori tradiţionale precum şi la erodarea autorităţii. Ceea ce, la un popor care s-a vrut adesea rebel, a creat multe situaţii de criză.

Mai vehemente, întrucât trimit la realitatea imediată, sunt articolele grupate de hebdomadarul Le Point (din 12 decembrie a.c.) sub un titlu şocant: "Cum a înnebunit Franţa". E vorba, aţi ghicit, de grevele care paralizează Parisul şi bună parte din ţară. Nimic de mirare aici: Franţa este campioană mondială la greve, cu o medie de 118 zile de grevă pe an (!), pe când în Marea Britanie media este de 21, în Germania de 16, iar în Statele Unite de 5 zile pe an. Cunoscutul scriitor Sylvain Tesson nu ezită să declare că "Franţa este un paradis populat cu oameni care se cred în infern". E ţara unde se munceşte sensibil mai puţin, ca durată în ani, faţă de alte state europene, dar unde oamenii se consideră nefericiţi. Etatismul şi obsesia egalitaristă au dus la eşecul liberalismului şi la imposibilitatea unor reforme de substanţă. Se munceşte tot mai puţin şi se aşteaptă ieşirea la pensie. Filosoful şi romancierul Pascal Bruckner e siderat să constate că oameni de 30 sau 40 de ani visează să se poate pensiona la 60 de ani. În alte ţări europene vârsta de pensionare s-a deplasat către 65 sau 67 de ani, francezii ies în stradă de îndată ce guvernul preconizează o măsură similară. Cum se explică această fugă de muncă? Una din raţiuni, crede Bruckner, ar fi ideologia anticapitalistă: munca înseamnă, pentru marxişti, exploatare. Dispar astfel cultul muncii, satisfacţia datoriei împlinite, sentimentul că suntem utili comunităţii. Se profilează o societate în care idealul este să ajungi cât mai repede în situaţia de a avea la discreţie timp liber şi de a nu face nimic.

Franţa se mai confruntă cu o problemă gravă, aceea a presiunii pe care o exercită sindicatele, deşi acestea nu reprezintă decât un număr redus de salariaţi. Controlat vreme de decenii de către Partidul comunist, sindicatul CGT continuă să se situeze pe o linie dură şi să-i considere pe patroni drept "duşmani de clasă". Aceeaşi atitudine o are sindicatul şi faţă de statul francez, exercitând un adevărat şantaj asupra guvernului. Argumentele de bun simţ nu contează: este inutil să arăţi că pensionarii francezi sunt mai puţin săraci decât pensionarii din alte ţări europene, că anumite categorii au privilegii disproporţionate, că perspectivele sistemului de pensii sunt îngrijorătoare. Răspunsul l-am văzut: grevele la metrou, la calea ferată, adică tocmai în acele sectoare privilegiate.

Evident, nu trebuie să idealizăm şi să vedem doar partea pozitivă a lucrurilor. Este încă destulă sărăcie, şi în Franţa şi în alte locuri, în ciuda progreselor extraordinare de care aminteam la început. Dar e de neacceptat discursul marxizant, resentimentar, care falsifică realitatea şi oferă unor creduli iluzia revoltei.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, critic literar şi scriitor