Când şi când, după istovitoare bucle prin realitate

O simţeam încălzindu-mă pe dinăuntru, trup mărunt, care privea în jur cu precauţie şi luare aminte. Senzaţia asta, deopotrivă euforică şi stranie, o ţin minte şi acum, după atâta amar de vreme: n-am mai încercat-o de atunci.

Mămica, tânără directoare (avea, dacă număr bine, vreo 28 de ani în vremea aceea), tocmai se întorcea de la şcoală, cu geanta şi un braţ de caiete într-o mână, cu mine de alta. Până acasă mi se părea enorm de mult. Drumul de la şcoală – unde biata mamă mă căra cu sine, în lipsa unei grădiniţe – făcea câteva coturi, urca până te ameţea un deal, apoi o cârmea brusc spre dreapta şi, după câţiva paşi – pe care îi făceai prin bolovani uriaşi, diformi – te părăsea pentru treburile lui, şerpuind pe lângă garduri şi stâlpi de telegraf; iar pe noi ne lua în primire o hudiţă care întretăia tremurătoare o grădină uriaşă…

De ce vă povestesc toate astea? Fiindcă mi le-au evocat, fără să fi vrut, rândurile de jurnal ale unui tânăr, director-adjunct la un liceu din Sângerei. A făcut nu demult un masterat la universitatea din Bălţi, împreună cu soţia sa. Un tânăr înalt, suplu, cu o chică eminesciană şi, cum arată rândurile sale de jurnal, un spirit sensibil, procesând continuu ceea ce i se pare (sau este, realmente) provocare, strâmbătate etc. Nu ştiu în ce măsură sunt, ambii, nişte absolvenţi tipici. Probabil într-o măsură apreciabilă, dacă asemănarea cu părinţii mei, tineri şi ei in illo tempore, mi s-a impus…

Ce fac, după facultate, oamenii aceştia? Cum se descurcă? În ce măsură cunoştinţele, dar mai ales aptitudinile (pe care mă îndoiesc că universitatea le mai poate cultiva, ajunsă un loc de tranzacţie şi profit) îi ajută să ia viaţa reală – atât de sinistru diferită uneori de cea livrescă – pe cont propriu?

Nu-mi place vorba asta feedback, dar nu pot să nu consimt cât bun-simţ e în ideea pe care o conţine. Nu suntem numai o pepinieră de specialişti: suntem şi o bază stelară la care aceştia trebuie să acosteze când şi când, după istovitoarele bucle prin realitate…

*

Deunăzi, mai frig, stăteau ciucure, crengile falnicului stejar din curte erau doldora, ca şi cum, cine ştie prin ce tertip meteorologic, ninsese cu fulgi enormi, croncănitori. Era pe la scăpătat, ziua, scurtă, se îngâna cu noaptea, până am dat fuga în odaie după aparat, întunericul s-a şi instalat, mai pozează-le, dacă poţi! Dar nu e un fenomen unic, le-aţi putut observa dvs. înşivă, nu o dată, probabil. Nu moţăie numai pe crengi, evident: am întâlnit odată un exemplar plimbându-se aferat prin curte, cerceta cu luare aminte asfaltul. Căuta nuci sau altceva de-ale gurii, deşi e foarte posibl, judecând după aerul vizibil decepţionat de care era învăluit, să fi avut în cătare denivelările. Oricum, infrastructura ne-ar recomanda şi din satelit…

Mă tem însă că prezenţa sinistrelor reprezentante ale corvidelor la noi în campus nu se explică doar prin meschine raţiuni alimentare. Am citit nu demult, pe Mediafax, că ciorile ne-ar putea intermedia raporturile cu extratereştrii, deoarece creierul lor funcţionează după un tipar diferit de cel al mamiferelor, asemănător însă – habar n-am pe ce se fundează o asemenea prezumţie, dar, mă rog, rezum în continuare – cu cel al formelor de viaţă din afara Pământului. Păi, dacă e aşa (şi ce temei am eu, umil scriptor, să pun la îndoială justeţea ipotezei celor doi savanţi de la Universitatea din Tübingen – loc, apropo, unde a predat şi Eugeniu Coşeriu! – , la al căror studiu din Nature site-ul face trimitere?), atunci e cazul să luăm aminte.

Poate că nemţii se înşală şi nu avem de a face doar cu nişte translatori potenţiali de pre lingua extraterestria, ori cum se va fi numind prin scriptele academice, ci chiar cu tipii în cauză. E oare întâmplător că poposesc tocmai în stejarul nostru? Poate că sunt atrase de afinitatea de inteligenţă cu studioşii. Poate că planifică un contact şi deocamdată se află în expectativă. Observă, procesează, stabilesc conexiuni, bifează similarităţi şi elaborează o strategie de abordare.

Într-o zi, ni se vor adresa de pe creanga cea mai proeminentă, ca dintr-o tribună. Să punem estimp la punct criteriile de evaluare a performanţelor, să mai publicăm câte ceva – drept condiţii de preselecţie la dialogul civilizaţiilor…

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova