Captivi

Dacă piesele de teatru "Vieţi duble" sau "Alter ego" sunt mai dificil de pus în scenă fără o prelucrare prealabilă, dialogurile fiind adesea lungi şi dense, scenariul din "Captivi" se citeşte pe nerăsuflate şi ar putea fi pus în scenă de un regizor cu imaginaţie, capabil să imprime un sens întrebărilor rămase fără răspuns, finalului deschis etc. Chiar dacă ideea este ca sensul să rămână enigmatic. Titlurile trimit la tematica care o atrage pe autoare, relaţiile toxice, ipocrizia umană capabilă de dedublări de nedescris, încercarea de a se sustrage cotidianului banal prin alegerea unei estetici a bizarului, absurdului suprarealist.

Realismul nu lipseşte cu desăvârşire, dar în mod cert teatrul scris de Caliopia Tocală este o invitaţie la o lectură faţă de care raţiunea nu pune nici un fel de barieră, la o evadare din cotidian, din banalul existenţial, la o transfigurare a unei realităţi abominabile în ficţiune la fel de teribilă. Fantezia autoarei dă uneori naştere unor fantasme coşmăreşti în care nu ai vrea să rămâi captiv, din care îţi doreşti să te trezeşti. Autoarea este cultă, dar nu e nimic forţat în modul în care construieşte replicile ce presupun un bagaj cultural deosebit. De aceea, se citeşte uşor. Iar lectura, captivantă, te prinde în mrejele sale ca într-un carusel.

Cred că stilul din "Captivi" o prinde cel mai bine pe Caliopia Tocală, deoarece se lansează într-un joc cu propria minte şi cu minţile cititorilor. Ambiguitatea, bizareria, suprarealismul sunt la ele acasă, încercând să oculteze o realitate, dacă insuficient spus nesatisfăcătoare, atunci cel mai bine descrisă ca fiind insuportabilă. Că realitatea e ceva intolerabil e evident din născocirea ideii că s-ar putea inventa o afacere profitabilă pentru cei ce vor să se sinucidă. Am văzut un film european de artă pe această temă, numai că autoarea nu insistă, nu face din această idee tema majoră a piesei sale de teatru. Mai curând, relaţiile toxice, pe care autoarea şi le imaginează fără scăpare, ar constitui, aşa cum arată şi titlul, tema textului.

Referinţa la Marie "Blanche" Wittmann, pacienta suferind de isterie a lui Charcot, de la Salpêtrière, insuflată de neîncrederea autoarei în hipnoză anticipă cursul real al protagoniştilor din "Captivi". Dacă iniţial personajul feminin pare cel grav afectat în ceea ce priveşte starea psihică, ulterior se pare că Robert (un personaj pe care îl vom mai întâlni şi-n celelalte două piese de teatru ale Caliopei Tocală, în contexte marcate de intertextualitate) este personajul diabolic care dispune de iubita sa şi o manipulează, nu prin hipnoză, ci prin intermediul drogurilor. De aceea, întreaga ei viaţă e o halucinaţie continuă, având memoria fracturată, amestecând prezentul şi trecutul, realitatea şi fabulaţia.

Însă în contextul întregului, relaţia dintre cei doi descrie o relaţie toxică, o stare de captivitate din care evadarea pare imposibilă. Între teama ce însoţeşte ideea că partenerul de viaţă ar putea muri şi dorinţa inconştientă ca acesta să dispară, la limită, în ciuda înţelegerii aparente, cei doi trăiesc un coşmar, care, deşi tinde să pară a fi coşmarul lui (bărbatul greu încercat de starea de spirit anormală a partenerei), se dovedeşte ulterior a fi coşmarul ei (personajul feminin se află de fapt la cheremul bărbatului, fiind sub influenţa drogurilor administrate de acesta). Starea ei de spirit e vecină cu nebunia, deoarece personajul feminin amestecă morţii şi viii, realitatea şi fantezia, confundă trecutul cu prezentul şi nu distinge adevărata ordine temporală a evenimentelor care s-au petrecut. În cele din urmă, se înţelege că el se va dispensa de ea, după care va prelua bizara afacere cu sinuciderile iniţiată de aceasta.

Putem vorbi de o imaginaţie sinistră, de foarte mult absurd şi de onirism psihedelic, coşmăresc, dacă e să ne gândim la câteva idei din text (spun idei şi nu imagini, deoarece Caliopia Tocală construieşte imagini cu ajutorul conceptelor, iar nu independent de acestea), cum ar fi cea a acvariului uriaş în care ne imaginăm fierbând o imensă ciorbă de peşte şi ouă, din care nu lipsesc la un moment dat protagoniştii. Viaţa, aşa cum reiese din această piesă de teatru, e mereu pe muchie de cuţit, nu e clar dacă eşti viu sau mort, dacă ai murit sau nu, dacă ţi-ai revenit sau nu pe deplin de pe urma unei traume ori a unui accident. Iar cu privire la teatrul Caliopiei Tocală în general, s-ar putea spune că reies idei similare – nu e clar cine eşti (a cui dublură eşti), dacă trăieşti propria ta viaţă sau o existenţă străină, viaţa altcuiva, în acest mod înstrăinarea din teatrul absurd sau din existenţialism dând naştere unor situaţii concrete, imaginate de autoare, cu replici şi personaje, la baza cărora stau idei, iar nu imagini. În acelaşi timp, un alter ego ar putea oricând să-ţi dejoace planurile, pentru că nimic nu e-n favoarea celor ce viermuiesc prin lumea personajelor din teatrul Caliopiei Tocală, nici destinul, nici semenii, nici măcar propria persoană. În această dezordine totală, în care existenţa nimănui pare să nu aibă sens, rămâne deschisă întrebarea dacă ne mai putem aştepta la o salvare, iar în cazul că răspunsul ar fi pozitiv, din partea cărei instanţe divine sau umane.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)