Cârciuma lui Suciuc

Proprietarii cârciumei erau un grec şi soţia lui. Făcuseră din casa lor cârciumă, în perioada aceea, în care o mulţime de oameni se apucase de „afaceri”, astfel că se înmulţiseră cârciumile în oraş ca ciupercile după ploaie. Bineînţeles, cele mai multe n-au rezistat. Oricât de mare era setea ieşenilor după ce, cum zicea un cântec mobilizator, ne-am câştigat „libertatea noastră”, erau totuşi prea multe, astfel că o sumedenie au dat faliment. În afară că oferta de cârciumi era prea mare, trebuie spus că s-au apucat pe atunci de afaceri şi mulţi nepricepuţi doar din entuziasm. Însă comerţul are prea puţin de-a face cu entuziasmul. Mai mult prin filme apar afacerişti entuziaşti şi inventivi nevoie mare.

Proprietarul era un domn cu sprâncene negre, accentuate şi cu glas baritonal, însă pronunţa cuvintele greu, parcă avea prune-n gură. Se întâmpla că trebuiai să-l rogi să repete ce-a vrut să spună. Era destul de posac, însă îmi plăcea la el că venea la masă şi discuta cu clienţii: în camera din faţă, unde era cârciuma sau, pe timp călduros, în mica grădiniţă de afară. În vreo două chichineţe din spate era dormitorul şi o bucătărie. Acolo gătea doamna pe care n-am văzut-o decât de vreo două ori, tăcută, într-un capot uzat gri, care la origine trebuie să fi fost albastru. Mirosul de prăjeală de la bucătărie se simţea şi în cârciumă, astfel că noi, clienţii, puteam afla ce avea zilnic stăpânul la masă.

Înainte de război şi câţiva ani după, până ce au venit comuniştii la putere, mi-a spus cineva, acolo fusese tot cârciumă cu mare dever, fiindcă în apropiere, peste stradă, se afla Tribunalul. Venea avocatul cu ţăranul şi beau adălmaşul după ce băteau palma. Dar câte prilejuri de băute nu se găseau! Veneau la cârciumă cei care câştigaseră procesul şi beau de bucurie, dar beau şi cei care pierduseră procesul – de necaz, tot la crâşmă erau pregătiţi martorii, mai cu seamă cei mincinoşi etc. Proprietarii crâşmei fuseseră bunicii sau părinţii grecului încruntat de după 1990.

Crâşma a rezistat vreo zece ani după 90, apoi grecul a vândut locul: poate pentru că nu mai ieşea câştig din cauza deverului slab, poate că îmbătrânise şi-i dispăruse interesul pentru câştig. Cine mai ştie! Le-am promis o dată să le duc muzică grecească pentru clientelă. Nu m-am ţinut de cuvânt, promisiunile făcute la beţie nu se ţin. Ceva-ceva tot trebuie să fi câştigat. Am văzut o dată un client asiduu, un profesor, care tocmai luase salariul şi venise să „decarteze” la cârciumar – cam un sfert din salar avea datorie. După 90 s-au reînfiinţat datoriile „pe carneţel”. Existau şi pe vremea lui Ceaşcă unii comercianţi care procedau astfel, cu toate că, bineînţeles, era socotit ilegal. Plata „pe carneţel”, oricât ar fi unii împotrivă, aduce un câştig comerciantului. Se mai întâmplă ca unii să bea pe o listă şi să tragă clapa apoi, nemaidând pe la cârciuma respectivă. Totuşi, pierderea este mică comparativ cu câştigul de pe urma celor care beau „pe carneţel” şi plătesc la sfârşitul lunii – astfel sunt legaţi de crâşmă ca iobagii de glie; rămân lipcă clienţi necondiţionaţi. Nu e corect? Corect-necorect aşa se macină la moara lumii pe unde se macină.

Cârciuma de la jumătatea drumului dintre Podu Roş şi Palat, pe stânga cum te duci, a dispărut la un moment dat şi nu mai ştiu nimic de ea. Preferam această cârciumă cu atmosferă patriarhală, aproape familială, cum ştiu din cărţi că erau astfel înainte de război şi în primii ani după, când lumea se bucura că se instaurase pacea, venea cu tot familionul la cârciumă, mânca bucate tradiţionale (nu pârâte tradiţionale, cum propun azi diverse restaurante) şi asculta un lăutar venit de la vână, nu manelişti. O fărâmă din această atmosferă întrezăream în cârciuma prezentată, cum am întâlnit-o apoi la cârciuma „La matale” a familiei Tacu, care se afla în jos, cum coborai pe scări de la Casa Modei. Vor fi fost şi altele prin anii aceia, nu ştiu, că n-am bătut tot Iaşul cârciumăresc. În orice caz, n-am suportat şi nu suport restaurantele „de fiţe” sau de gherţoi cu bani, unde îşi dau duhul şi muştele de plictiseală, deşi oamenii cu bani din spaţiul românesc nu sunt cine ştie ce rafinaţi, aş zice dimpotrivă. Dar, în fine, timpurile se schimbă, iar crâşmele se schimbă odată cu timpurile. Însă nostalgici vor rămâne mereu.

Nu am ştiut numele proprietarului şi ce s-a făcut cu el. Am aflat de curând că-l chema Suciuc. După nume era mai mult turc. De ce s-o fi dat domnul Suciuc drept grec? N-o să mai aflu. Dacă n-a avut şansa să ajungă centenar, de bună seamă că a murit.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist