Cârligul de rufe

Anul trecut, la sfârşitul lunii octombrie, anunţul că Igor Dodon urma să fie suspendat din funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova ne-a adus aminte de vara fierbinte a lui 2012 şi de tentativa nereuşită de înlăturare a Preşedintelui Traian Băsescu. Între timp, pe măsură ce informaţiile începeau să se clarifice, s-a dovedit că suspendarea lui Dodon era precum în bancul cu Volga care era, de fapt, bicicletă: urma să fim martorii unei suspendări temporare, necesară investirii noului Ministru al Apărării, lucru pe care îl refuzase – contrar Constituţiei – preşedintele rusofon de la Chişinău. La doar o jumătate de oră după ce decretul de investire a fost semnat de către preşedintele interimar temporar Andrian Candu (finul oligarhului Plahotniuc şi şeful parlamentului de peste Prut), Igor Dodon şi-a ocupat înapoi fotoliul prezidenţial.

Nici bine nu a început 2018 şi, pe 2 ianuarie, Dodon a fost suspendat iar temporar de către Curtea Constituţională, tot din acelaşi motiv: refuzul de a respecta prevederile constituţionale de a investi în funcţie un grup de noi miniştri în Guvern. Şi din nou domnul Candu, finul oligarhului Plahotniuc, şi-a intrat în rolul preşedintelui interimar temporar semnând decretele de investire ale noilor membri ai cabinetului Filip.

Şi pentru că unde merge mia, merge şi suta, la doar trei zile a urmat un al treilea episod: la 5 ianuarie Curtea Constituţională a decis, din nou, suspendarea temporară a Preşedintelui, de data aceasta pentru că a refuzat să promulge o lege votată în Parlament care să blocheze propaganda mediatică rusească în Republica Moldova. În timp ce Tudor Panţâru, Preşedintele Curţii Constituţionale, s-a declarat exasperat de faptul că „acest ping-pong dintre Parlament şi Preşedinţie devine ridicol”, legea cu pricina a fost promulgată şi Igor Dodon şi-a reluat locul călduţ de la Preşedinţie.

Dacă era jucător de handbal, după trei eliminări temporare, Dodon ar fi fost eliminat definitiv din joc. Aşa, însă, deşi în Parlament există un proiect de modificare a Codului Penal prin care demnitarul să poată fi tras la răspundere pentru nerespectarea hotărârilor Curţii, legiuitorii lui Plahotniuc nu dau semne că s-ar grăbi să îl şi pună în aplicare: din punctul lor de vedere, suspendările temporare repetate îi vor eroda sprijinul popular lui Dodon, înlesnindu-le un potenţial succes electoral în acest an.

Pe de altă parte, Dodon este convins că aceste suspendări repetate îi vor creşte popularitatea atât timp cât va fi văzut drept o victimă a oligarhiei aşa-zis „pro-europene”. Mai mult, de unde cu puţin timp în urmă se lăuda cu „sutele de mii de cetăţeni” care vor ieşi în stradă pentru a-l apăra, ultimul mesaj al Preşedintelui de la Chişinău pare foarte pacifist: „În alt context politic şi geopolitic ar fi fost justificată o ieşire în forţă a poporului pentru a pune capăt acţiunilor sfidătoare ale guvernării. Acum însă, când până la declanşarea alegerilor parlamentare au rămas doar câteva luni, trebuie să evităm emoţiile şi dorinţa de a pedepsi Guvernul cu orice preţ”. În concluzie, toată lumea este mulţumită: oligarhul Plahotniuc are la Preşedinţie un om comod, un fel de cârlig de rufe pe care îl mută când vrea şi unde vrea, în timp ce Dodon îşi vede liniştit de vizitele sale la Putin fără a fi scuturat, legal, pentru toate abuzurile pe care le face.

Acum câţiva ani Republica Moldova ajunsese să fie considerată la Bruxelles drept povestea de succes a Parteneriatului Estic, guvernele pro-europene care începuseră reformarea ţării după înlăturarea comuniştilor lui Voronin transformând Chişinăul într-un „elev model” dat de exemplu ţărilor din jur. Acum însă, odată cu apariţia pe scena politică a noilor personaje – oligarhul Plahotniuc şi rusofonul Dodon – Republica Moldova a ajuns să fie ameninţată de către Comisia Europeană cu suspendarea regimului liberalizat de vize pentru spaţiul Schengen – una dintre cele mai mari victorii obţinute după dispariţia comuniştilor lui Voronin – în condiţiile în care declinul angajamentelor în ceea ce priveşte combaterea corupţiei şi spălării banilor este tot mai evident.

Ceea ce se petrece acum peste Prut îmi aduce aminte de patimile lui Dragoş, prietenul meu stelist: anii petrecuţi în anturajul jucătorilor echipei naţionale – cărora le livra cu promptitudine chefir şi telemea de oaie – i-au întărit convingerea lui Gigi Becali că se pricepe suficient de bine şi la fotbal pentru a putea deveni coordonatorul unui club de tradiţie. Maniera de conducere a dat roade în campionatul intern atât timp cât încă se mai putea merge cu valiza de bani pe la jucătorii echipelor adverse pentru înlesnirea obţinerii unui rezultat favorabil fără a mai fi nevoie de cine ştie ce efort sportiv pe terenul de joc. În competiţiile europene, însă, sarabanda de fini şi cumetri becalieni perindaţi printre antrenori şi jucători şi-a spus cuvântul, Steaua Bucureşti ajungând acum să fie doar o amintire palidă a ceea ce însemna cu ani în urmă.

Radu Popescu a fost consultant politic în Republica Moldova