Cărţi infinite

Există cărţi care te enervează (nu ştiu dacă acesta e cuvântul potrivit) în momentul când le citeşti, cărţi cărora le găseşti „burţi” şi lungimi nepermise, sau alte imperfecţiuni de construcţie mai mult sau mai puţin reale, dar care, în ciuda tuturor acestor neajunsuri, încep să te obsedeze spre final, când ajungând la ultimele pagini, începi să regreţi faptul că mirajul care te-a cuprins se va sfârşi în curând. Numai că mirajul nu se sfârşeşte odată cu lectura, ci lumea de acolo începe să se suprapună cu lumea în care trăieşti, conferindu-i semnificaţii neaşteptate şi o altă dimensiune. O astfel de experienţă (contradictorie?) am trăit-o citind în anii adolescenţei Demonii lui Dostoievski, iar mai târziu, pe la sfârşitul anilor ’80, romanele Ulise al lui James Joyce şi Războiul sfârşitului lumii de Vargas Llosa.

N-aş vrea să fac nici o analogie între Dostoievski, Joyce şi Llosa, dar parcurgându-i volumul, am avut impresia că am de-a face cu o carte infinită. Aşa mi s-a întâmplat şi cu Veacul de singurătate al Marquez, dar şi cu piesa Tectonica norilor a lui Jose Riviera, un autor foarte puţin cunoscut în spaţiul românesc.

Iată şi o scurtă cronică pe care am scris-o în urmă cu mulţi ani, după vizionarea spectacolului:

Dacă prin absurd, printr-o contorsiune a timpului, spectrul lui Albert Einstein ar fi fost propulsat în Sala „Teofil Vâlcu” a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” la vizionarea spectacolului Tectonica norilor, Einstein s-a fi arătat extrem de încântat. Ieşind de la vizionare, părintele Teoriei relativităţii ar fi simţit nevoia să-şi dezmorţească oasele, peripatetizând pe străzile paşnicului nostru târg, bântuit de-o toropeală specific moldavă, pentru a-şi pune în ordine gândurile în aşa fel încât acestea să poată rezona cu toate colţurile universului.

Citind aceste rânduri vă veţi întreba, desigur, de ce ar fi fost atât de încântat spectrul lui Einstein urmărind această avanpremieră?! Cum să vă spun, ar fi avut toate motivele, pentru că Tectonica norilor, piesa portoricanului Jose Riviera, poate fi considerată drept o profundă meditaţie pe marginea relativităţii spaţului şi a timpului şi a universului nostru în general.

Acţiunea piesei se desfăşoară în America, la Los Angeles. Pe o ploaie torenţială, o femeie însărcinată, Celestina del Sol, rozând un biscuit, face autostopul. Singurul său bagaj e o sacoşă ordinară de plastic, plină cu fel de fel de gioarse, care, din când în când, ies din sacoşă şi se revarsă pe soşea.

Celestina e neglijentă şi naivă. Sinceritatea ei e dezarmantă. Sensibilitatea, iresponsabilă şi contagioasă în aceeaşi măsură.

Celestina (e foarte interesant de urmărit simbolistica numelor în piesa lui Riviera) simbolizează, probabil, forţa primară, natura mama… Văzând-o singură pe marginea autostrăzii ce duce spre oraş, Anibal de la Luna (ce nume!) opreşte automobilul şi o ia în cabină…

De la primele cuvinte, conversaţia dintre cei doi alunecă pe o pantă bizară. Întrebând-o încotro merge, femeia îi răspunde că e în căutarea logodnicului, mai bine zis a bărbatul care a sedus-o. De ani de zile ea îl caută călătorind prin toată America. Anibal o întreabă de când e însărcinată. Femeia nu ştie. Celestina nu-şi mai aduce aminte de când a părăsit casa natală. Poate au trecut doi ani de atunci, poate mult mai mult, spune Celestina. Anibal o priveşte ca pe o ciudăţenie.

Pentru Celestina del Sol timpul pare să nu aibă dimensiune. Ea trăieşte în afara lui. De fapt, ce e timpul? îl întreabă ea cu naivitate pe şofer?! Poate fi mâncat, băut? Semănat, secerat, adunat în căpiţe? Aruncat pe apa sâmbetei? Timpul se stochează undeva? E vreun vas sau vreun organ care-l adăposteşte? Unde îl poţi găsi? În creier? În plămâni? În inimă? În sex? Pe trotuar? Pe stradă? În poşetă, în pantofi, sub limbă?!

Bărbatul continuă să o privească ca pe o ciudăţenie. Femeia continuă să-l bombardeze cu întrebări: poţi face dragoste cu timpul? Poţi rămâne însărcinată cu el? Ţi se poate declanşa menstruaţia din pricina lui, atunci când luna îţi smulge arterele din corp pentru a le împrăştia pe Calea Lactee!? Şi, în fine, oprindu-se şi privindu-l cu nedumerire, femeia îl întreabă:

Cât timp a trecut de când stau de vorbă? Un an, doi!?

Anibal de la Luna îi răspunde că abia dacă s-au scurs zece minute. Asta cât înseamnă? îl întreabă femeia. E mult, e puţin?

E puţin, răspunde şoferul.

Şi în fond, ce înseamnă mult şi ce înseamnă puţin!? continuă ea să-l chestioneze.

Abia daca am fi avut timp să încălzim o cafea, îi răspunde el.

Asta ce înseamnă?

Asta înseamnă puţin, răspunde Anibal…

În fine, bărbatul o întreabă unde are de gând să înnopteze… Are în oraş cunoştinţe, rude, prieteni.

Femeia nu cunoaşte pe nimeni. Şi singuri bani pe care-i posedă nu-i ajung pentru a închiria nici cea mai mizerabilă cameră la un hotel…

Şi atunci ce are de gând? Unde îşi va petrece noaptea?

Zâmbind, Celestina îi spune şoferului să nu îşi facă prea multe griji în privinţa ei. De atâtea ori a înnoptat sub cerul gol sau a dormit pe trotuar…

Dar eşti însărcinată, iar afară e o vreme mizerabilă, se precipită Anibal…

Femeia ridică din umeri. Singurul ei scop e să-şi găsească logodnicul şi să se mărite cu el…

Dacă nu eşti o psihopată, un criminal în serie, ai putea merge la mine…

Anibal de la Luna îi promite să nu se atingă de ea, şi îşi ţine promisiunea.

Ajunşi în apartamentul bărbatului, lucrurile iau însă o întorsătură neaşteptată. Ceasurile se opresc, telefoanele se decuplează. Pe tavan apar tunete şi fulgere, iar patul se transformă într-un fel de luntre a lui Charon.

Femeia trăieşte sub blestemul timpului. În preajma ei ceasurile se opresc. Ea contaminează spaţiul din jurul său, scoţându-l din temporalitate.

După descinderea ei în apartamentul lui Anibal, secunde se dilată şi timpul îşi încetineşte mersul. Cei doi, bărbatul şi femeia, înregistrează acest fapt, abia spre final, când Nelson, fratele lui Anibal de la Luna, se întoarce după doi ani din misiunea sa din Bosnia. Între plecarea şi întoarcerea sa de pe front, se scurg doar câteva ore sau poate doar câteva minute. În ochii lui Nelson, Celestina apare drept cea mai frumoasă femeie din lume. La prima sa vizită el îi promite că se va însura cu ea, adoptând şi copilul.

Văzând-o însărcinată după doi ani de absenţă, Nelson are impresie că Celestina l-a înşelat cu Anibal. Şi pleacă. Cei doi aleargă după el. Finalul îl surprinde pe Anibal stând întins în patul său în formă de luntre şi citind o carte.

De la plecarea Celestinei şi până la întoarcerea sa (femeia revine cu un copil într-un landou) pare să se fi scurs mai multe secole. Los Angeles-ul şi întreaga America au fost zguduite de cataclisme. Capitoliul, Casa Albă, Pentagonul şi Statuia Libertăţii au fost mutate în acest oraş, care a devenit un fel de turn Babel al tuturor civilizaţiilor.

Logodnicul Celestinei a murit şi el. Anibal se stinge în patul său matusalemic… Pe scurt, acesta-i subiectul piesei lui Jose Riviera.

…N-am să insist asupra spectacolului. Nu sunt cronicar de meserie pentru a face o exegeză riguroasă privind jocul actorilor şi nici n-am să mă pronunţ asupra viziunii regizoarele. Spectacolul a avut, după părerea mea, o turnură clasică. Protagoniştii au jucat în limita talentului cu care au fost înzestraţi de către mama natură. Unii ar fi dorit, poate, ca actorii să fi „plonjat” în profunzimea textilului, scoţând la suprafaţă perle strălucitoare…

Oricum, perle au existat şi aşa. Nu am stat să le număr. De altfel, mărturisesc, că am fost atât de încântat de text, încât anumite subtilităţi ale jocului actoricesc, câte or fi fost, mi-au scăpat din vedere. Mi-a rămas însă în minte atât de pământeana Celestina şi câteva replici selenare ale lui Anibal şi ale lui Nelson.

…Am remarcat însă scenografia realizată de Axenti Marfa. Plecând de la mesajul piesei, m-aş fi aşteptat ca decorul să fie unul suprarealist, plin de ceasuri care se scurg pe podea, ca în celebra pictură a lui Dali. Axenti Marfa a evitat acest truc artistic, devenit între timp loc comun. Ea a apelat la simbolurile specifice artei sud-americane, la ploaia monotonă, care te trimite cu gândul la Veacul de singurătate al lui Marquez.

Mi-a rămas întipărit în minte acel pat ce seamănă cu luntrea lui Charon, împodobit de cu elemente din pictura ritualică a artei maiaşe. Scenografia mi s-a părut cu atât mai inspirată, cu cât scurtează distanţa dintre spectatori şi scenă. Ai senzaţia că stai în ploaie. Că ai înţepenit pe autostradă sau că aştepţi să te trezeşti din vis în camera lui Anibal propulsată în spaţiul unui Macondo somnambul.

Mărturisesc că după vizionare, am simţit nevoia să mă plimb pe străzile cuprinse de întuneric ale Iaşului.

Voiam să mă conving că Mitropolia, Turnul Golia şi Piaţa Unirii nu s-au clintit din loc, evadând, odată cu spectrul lui Einstein, într-o altă dimensiune…

Nichita Danilov este scriitor şi publicist