Câţi mai suntem? (V)

În general, oraşele intermediare, cele care din perspectivă sistemică (nu demografică!) nu se impun prin servicii care să le creeze un hinterland de dimensiuni regionale, au alimentat într-o proporţie mai mare descreşterea populaţiei urbane. Această categorie cuprinde deopotrivă oraşe de talie mare (Galaţi, Ploieşti, Brăila etc.), dar şi oraşe de talie medie (Petroşani, Hunedoara, Reşiţa, Piatra Neamţ, Roman etc.), care au alimentat zona shrinking cities pe toată perioada analizată. Apartenenţa la categoria oraşelor în declin a majorităţii absolute a centrelor urbane a fost dată de fragilitatea funcţională. Cel mai adesea, aceste oraşe erau monofuncţionale – una sau două mari întreprinderi industriale de talie importantă dictau poziţia lor în ierarhia urbană. De fapt, dezindustrializarea a cuprins întregul spectru urban, însă unele oraşe au avut o capacitate de rezilienţă mai mare. Timişoara şi Clujul, oraşe ce se impun la nivel regional din perspectivă funcţională, dar care sunt şi bine situate în raport cu nucleul central al UE, au depăşit faza de declin demografic încă din intervalul intercenzitar 2002-2011; Iaşul, asemănător oraşelor amintite, cu un hinterland regional, a depăşit faza de declin şi a înregistrat o creştere demografică importantă imediat după criza economică mondială de la finalul deceniului trecut, ce s-a prelungit în România şi în primii ani ai deceniului nostru.

Acest gradient de dezvoltare atât de vizibil în ceea ce priveşte evoluţia marelui oraş e specific şi oraşelor intermediare. Accesibilitatea mai mare la nucleul dur al UE a dus la temperarea sau chiar la stoparea declinului demografic al unor centre urbane intermediare ce au devenit atractive pentru investiţiile străine; majoritatea acestor oraşe sunt localizate în Transilvania şi pe faţada vestică a ţării; în răstimp, oraşele României extracarpatice şi-au continuat declinul. Chiar dacă oraşele vestice nu şi-au recuperat până în prezent dimensiunea demografică înregistrată la recensămintele din 2002 sau 2011, faptul că au avut un declin mai moderat în raport cu cele din România extracarpatică le-a propulsat în ierarhia naţională.

Metamorfozele structurii sistemului urban al României, în condiţiile evoluţiei bazate pe competitivitatea teritorială, sunt foarte vizibile la vârful ierarhiei urbane. Clujul, Timişoara şi Iaşul s-au detaşat din masa celor 7 oraşe (alături de cele 3 oraşe deja aminite, ne referim şi la Braşov, Constanţa, Craiova şi Galaţi) ce secondau Bucureştiul – situaţie încă manifestă în 2002. Această structură planificată pe parcursul evoluţiei în condiţiile perioadei totalitare e de domeniul trecutului. Scăderea demografică agresivă a Galaţiului îl plasează în prezent în zona oraşelor intermediare, iar creşterea modestă (ce caracterizează doar ultimii ani) a oraşelor Constanţa, Braşov şi Craiova pare a crea un nou nivel intermediar. Dacă adăugăm şi comunele, şi oraşele pe care le considerăm parte a aglomeraţiilor urbane, detaşarea primelor structuri urbane e şi mai evidentă. Cu toate că aglomeraţia constănţeană (405 mii locuitori) e foarte apropiată ca dimensiune de cea ieşeană şi de cea timişoreană (409, respectiv 405 mii locuitori), are o dinamică diferită. În pofida faptului că declinul pare să se fi stopat în ultimii ani, Constanţa avea 421 de mii de locuitori în 2002, în timp ce aglomeraţia ieşeană şi cea timişoreană (în geometriile actuale!) erau mai puţin populate – 382, respectiv 360 de mii de locuitori. Dacă se păstrează ritmul actual de evoluţie al aglomeraţiilor, ecartul între Iaşi şi Timişoara, pe de o parte, şi Constanţa, pe cealaltă parte, va creşte semnificativ în următorii ani, în favoarea primelor structuri teritoriale.

Competitivitatea aglomeraţiilor urbane se reflectă şi în competitivitatea structurilor regionale. Faptul e cât se poate de evident şi în ceea ce priveşte evoluţia dimensiunii demografice a teritoriilor istorice (decupate grosier, pe limitele judeţelor actuale). România a înregistrat o scădere a populaţiei de aproximativ 10,5% în intervalul 2002-2019. Două dintre regiunile istorice Oltenia şi Moldova (inclusiv partea bucovineană a Sucevei) au avut scăderi mult peste media naţională (17,3 %, respectiv 14,1 %). Regiunile vestice (Transilvania, Banat şi Maramureş) au declinat cu aproximativ 7,9%, iar Muntenia (cu Bucureşti) a înregistrat o scădere de 8,2%. Evoluţia demografică a Dobrogei plasează această regiune foarte aproape de nivelul naţional (-10,7%).

Populaţia Moldovei a scăzut de la 4,7 milioane persoane – în 2002, la puţin peste 4 milioane – la 1 ianuarie 2019. Această involuţie a dus la diminuarea relativă a populaţiei regiunii noastre în totalul populaţiei României, de la 21,6% – în 2002, la doar 20,7% – în prezent. Iar viitorul din perspectiva demografică se anunţă sumbru. Cu un sold natural negativ, cu cele mai mari valori ale emigraţiei din România (fiecare al III-lea emigrant e moldovean!), Moldova va continua să involueze, ba chiar într-un ritm mai accelerat în raport cu regiunile cu accesibilitate mai mare la nucleul central al UE. La această stare de fapt contribuie şi izolarea în care va rămâne mult timp regiunea noastră în lipsa ameliorării infrastructurii de transport.

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi