Ce mi-a atras atenţia în ultima vreme

Mai întâi, semnalez aici o analiză a jurnalistului Cristi Şelaru, intitulată: "Marile fake news-uri de la înmormântarea IPS Pimen". Cu argumente din Lege, domnia sa demontează toate obiecţiile aduse în spaţiul public cu privire la modul în care s-au organizat priveghiul şi slujba de înmormântare pentru cel ce a păstorit în Bucovina vreme de aproape trei decenii. Spre exemplu, acea adresă a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei se înscrie unei proceduri legale, ea nu reprezintă o "derogare". "În Ordinul comun al Ministerului Sănătăţii şi al Ministerului de Interne şi publicat în Monitorul Oficial în seara zilei de 22 mai se arată extrem de clar, la punctul 8, că «slujbele religioase desfăşurate în spaţii publice, în exteriorul lăcaşurilor de cult, nu sunt considerate adunări publice». Guvernul explică destul de clar că, la slujbele bisericii, inclusiv ale Bisericii Ortodoxe Române, oricât s-ar opune stângiştii, progresiştii şi neomarxiştii, nu există limită de participanţi". Detalii puteţi citi aici.

Eu aş mai adăuga, ca argument de bun-simţ, că Arhiepiscopul Pimen a avut o familie formată din cel puţin 400.000 de fii şi fiice duhovniceşti. Cu siguranţă nici măcar 2% dintre ei nu au avut şansa de a-şi lua rămas bun de la Părintele lor duhovnicesc. Vorbim, aşadar, mai degrabă despre o privare sau despre o restrângere, pe timp de pandemie, a dreptului de a conduce pe ultimul drum pe cineva din familie (Biserica este o familie duhovnicească!), iar nu despre un "privilegiu făcut unui înalt ierarh".

Vă ofer, în continuare, alte texte care mi-au atras atenţia prin abordarea unor subiecte de actualitate, fără a le mai comenta.

***

"Atâta timp cât pentru statul român utilizarea linguriţei unice în administrarea Euharistiei în Bisericile răsăritene nu a reprezentant o problemă de igienă de-a lungul timpului (alte epidemii, viruşi şi gripe sezoniere), descoperirea peste noapte a potenţialului de infectare în cadrul ritualului de împărtăşanie este un gest nedemocratic. De ce? Răspunsul stă în modul în care a fost gândit şi transformat ideologic statul de drept în ţara noastră prin raportare pozitivă sau negativă la Ortodoxie, dar fără a se fundamenta pe unul dintre cele mai vechi drepturi liberale şi democratice – libertatea religioasă".

("Autoinserarea statului în Potir. O genealogie culturală a statului de drept în context românesc" în "Revista Cultura", nr. 612 din 4 iunie 2020; articol de Cătălin Raiu, doctor în ştiinţe politice, cadru didactic la Facultatea de Administraţie şi Afaceri a Universităţii din Bucureşti şi reprezentantul României pe libertate religioasă la OSCE)

***

"Să credem că Cel care a golit Iadul de morţi este incapabil să biruiască asupra unui virus pentru că este pe o linguriţă? Ce prostie e asta! Fie că este primit pe o linguriţă comună sau nu, cea mai sfântă Taină a Bisericii nu poate fi niciodată vehiculul bolii. Chiar la instituirea Euharistiei, Hristos era cu siguranţă conştient de virusuri şi germeni. El ştia că vor exista pandemii şi plăgi în viitor dar, cu toate acestea, Domnul – aparent nesăbuit, fără dragoste sau preocupare pentru oameni şi împotriva tuturor sfaturilor ştiinţifice sau în pofida gândirii raţionale – a îndrăznit să dea de la unul la altul un potir comun! Acesta a fost modul în care creştinii au primit Împărtăşania timp de sute de ani înainte de utilizarea unei linguriţe comune: un potir. (…) Există ceva mai rău decât coronavirusul: insuflarea îndoielii printre credincioşi prin coruperea phronemei Bisericii. Chiar şi cea mai mică sugestie că Sfintele Taine pot aduce boli este o distorsionare teribilă a credinţei ortodoxe şi poate afecta mântuirea veşnică a nenumărate suflete nevinovate".

("Mai periculos decât Covid-19", articol de Dr. Eugenia Constantinou, care este şi soţie de preot, text publicat pe www.teologie.net în data de 2 iunie)

***

"(…) o vorbă de duh – una dintr-o mie – a lui Henri Wald: «Sunt un om credincios. Cred că Dumnezeu nu există». Dincolo de poantă, afirmaţia aceasta deschide o suită de subteme, care ar merita să fie dezvoltate. Ea semnalează, de pildă, faptul că ateismul nu e mai puţin o «credinţă» decât credinţa însăşi. La fel de greu de argumentat raţional, la fel de radical şi în aceeaşi măsură pasibil de «fundamentalism». Pe de altă parte, suntem îndemnaţi să observăm că nu există doar categoria credincioşilor şi cea a necredincioşilor. Există şi categoria celor care cred că cred (dar, în realitate, aderă la o formă de ritualism cutumiar) şi categoria celor care nu cred că cred, pentru că îşi fac o idee falsă despre ce înseamnă «a crede». E un tip de amplasament spiritual pe care Dostoievski i-l atribuie lui Stavroghin.

("Cei ce cred şi cei ce nu cred", articol de Andrei Pleşu, în "Dilema veche", nr. 842, 28 mai – 3 iunie 2020)

***

"Un exemplu: profesorul de Iisus spune că Iisus este ocrotitorul vieţii (ceea ce e riguros adevărat) şi socoteşte că un anume gest ritual creştin are potenţial infecţios, aşa că Iisus însuşi ar decide să nu-l faci. Nu contează că nimeni nu a dovedit vreodată că acel gest răspândeşte vreo boală. Profesorul de Iisus ştie nu numai ce zice/ vrea Iisus, ştie şi multe altele în plus. Credincioşii, însă, nu ascultă de profesor, ascultă de inima lor şi continuă să facă gestul ritual. Aici, în general, profesorul de Iisus devine exasperat. El, profesorul, cel care ştie, nu-i poate înţelege pe cei care cred, aşa că trece la pasul decisiv: le cercetează motivaţia. Curând descoperă dedesubturi odioase. Credincioşii care nu fac ce le zice profesorul de Iisus sunt proşti/ prostiţi şi manevraţi de preoţi puşi pe căpătuială. Credinţa trebuie să se manifeste aşa cum ştie el, profesorul de Iisus care nu practică creştinismul, care nu crede în Crez, care se îndoieşte de adevărul biblic. El, acest profesor de Iisus, îţi spune că, dacă nu e aşa cum zice el, e o trădare a lui Iisus. E foc de deştept!"

("Profesorii de Iisus", articol de Sever Voinescu, în "Dilema veche", nr. 842, 28 mai – 3 iunie 2020)