Cernomâlul gândirii

Se spune că ciuma este împrăştiată de şobolani. În mod cu totul paradoxal, ciuma roşie este răspândită de papagali. Pe vremea mea, în anii '80, se spunea despre cei care aveau dexteritatea de a mânui limbajul de lemn al propagandei comuniste, o arhitectură semantică vidă, precum ciocolata aerată, o spumă ternă şi inconsistentă care nu avea niciun corespondent în lumea reală, că "au papagal". Orice discuţie serioasă despre comunism, despre derivatele lui contemporane albite publicitar şi, din fericire, încă lipsite de puterea criminogenă a discursului leninist, trebuie să pornească de aici. Limbajul propagandei comuniste, internalizat de activişti şi de partizani ideologici, e o structură goală, lipsită de adecvare la realitate, pentru simplul motiv că discursul comunist nu exprimă decât resentiment şi minciună.

"Minciunile au aruncat în aer Cernobîlul" se spune la procesul celor vinovaţi, întotdeauna oameni, cu vini individuale care trebuie să salveze astfel, patriotic, vina profundă a sistemului sovietic, produsul expresiv, de vitrină, al comunismului biruitor postbelic. În memoriile sale, Mihail Gorbaciov, Secretar General al Politburo-ului PCUS, stăpânul Uniunii Sovietice între 1985 şi 1991, a scris că "Cernobîlul a dezintegrat URSS" fiind un factor declanşator pentru extincţia comunismului leninist şi prăbuşirea sistemului ineficient şi criminal pe care acesta îl pusese în practică în "lagărul" estic al Europei.

Puţine sunt astăzi realizările culturale care să mă surprindă şi să mă entuziasmeze din cauza naturii mele sceptice şi a unei oarecare experienţe internaţionale, de vreo trei decenii, care mă ajută să identific imediat plagiatele culturale, fake-urile sau, pur şi simplu, impostura gureşă care ne sufocă de când marketingul e mai important decât conţinutul. De aceea, scriu la cald după un scurt binging tineresc, de duminică, în care am urmărit, unul după altul, toate cele cinci episoade ale miniseriei produse de HBO, în parteneriat cu Sky UK, sub titlul Chernobyl (Cernobîl). La recomandarea fiicei mele branşate care mi-a spus că deşi este o reconstrucţie tulburătoare a acelei catastrofe, făcută cu un şocant realism, în contrast cu poveştile filmate cu efecte 4D care fac legea publicului global infantilizat şi umplu buzunarele producătorilor, are deja un uriaş succes în rândul tinerilor. Ceea ce m-a făcut curios. Mai ales că a stârnit reacţia prostească, de un ridicol cosmic, a propagandei putiniste, urzicată de disecţia usturătoare, care distruge mitul superiorităţii ruseşti, a rudimentarei industrii "secrete" sovietice, primitivă şi periculoasă. Gealaţii de la Russia Today şi Sputnik, în încercarea naivă de a contracara efectul acestui film, au declarat, bombastic, că Rusia va face ea alt film în care să arate "că a fost mâna CIA-ului" acolo, după cum ar putea crede armatele de cretini spălaţi pe creier care le transmit, de bună voie şi gratis, mesajele propagandistice.

Filmul, cinci ore decupate în cinci episoade, este o capodoperă. Ca scenariu, ca interpretare, ca filmare, ca montaj, ca mediu sonor. O spun cu mâna pe inimă, este cea mai inteligentă lecţie despre ce înseamnă comunismul real, aplicat ca practică politică (nu gargara iresponsabilă din ţările dezvoltate şi prea democratice!), pe care am văzut-o eu până în acest moment. Dincolo de suspans, dincolo de sfâşietoarea dramă a oamenilor, dincolo de momentele atroce de exterminare, unul câte unul, a tuturor animalelor rămase în gospodării după evacuarea locuitorilor, dincolo de oroarea strivitoare a poliţiei secrete şi de inumanitatea reprezentanţilor instituţiilor statului, de cinismul politrucilor şi de imaginile fruste, de neprivit, ale agoniei celor iradiaţi, rămâne ceva mult mai important decât emoţia. Acest film, care evită cu multă inteligenţă să dea verdicte sau să facă propagandă anticomunistă, realizează un lucru rarisim: ne aruncă în acea lume (o oarecare felie de istorie pentru o majoritate zdrobitoare a publicului) şi ne lasă să o judecăm direct, cu capul şi cu inima noastră, fără niciun filtru persuasiv. Asta i-a şi scos din minţi, de altfel, pe manipulatorii mârşavi de conştiinţe, ascunşi sub pulpana maşinăriei de produs ceaţă propagandistică a regimului autoritarist de la Moscova. Ca om care am crescut şi am trăit, până la 27 de ani, în regimul comunismului dinastic al familiei Ceauşescu, pot spune că reconstrucţia acelei lumi este şocant de detaliată şi de adecvată. Locuinţele, obiectele, maşinile, fabricile, hainele, feţele oamenilor, ameninţarea omniprezentă şi întreaga, cenuşia, apăsătoarea temniţă comunistă sunt puse în scenă magistral. Pentru oamenii care au trăit acele vremuri grele, cernite am spune după negrul rusesc (ah, "Oci Ciornîi"), filmul reprezintă o plonjare neaşteptată într-o lume care se ascunsese cuminte în faldurile memoriei noastre. Nu e niciun 4D de multiplex, cu scaune rotitoare, ochelari şi abur împroşcat, e doar un efect de déjà vu năucitor. Cu o documentare la sânge, bazată pe casetele înregistrate pe ascuns, înainte de a se sinucide, de Valeri Legasov, principalul om de ştiinţă care a supravegheat tot ce s-a întreprins pentru neutralizarea catastrofei, iradiindu-se conştient, şi care a dezlegat, finalmente, misterul uman şi sistemic al exploziei. Care, îndrăznind să spună adevărul la procesul intentat conducătorilor centralei, a fost imediat mazilit şi trecut în uitare (pentru că sistemul ştia că va muri oricum din cauza radiaţiilor şi n-au vrut să-l facă erou împuşcându-l). Una dintre cele mai tulburătoare scene din film este aceea când oamenii din blocuri, cu copii în braţe, treziţi de explozie, se duc pe o pasarelă feroviară ca să vadă mai bine spectacolul reactorului arzând în noapte. "Cât e de frumos!" spune unul dintre ei. În doar patru săptămâni au murit toţi în chinuri groaznice. Filmat în chiar "zona de excludere" de 35 de km care înconjoară şi azi centrala, în fantomaticul orăşel Prîpeat (construit pentru cei care au ridicat şantierul şi apoi au rămas acolo să lucreze, şi azi nelocuit), acest film, care are deja rating 5/5 pe HBO şi 4,9/5 pe IMDb, ne provoacă nu atât la rememorarea catastrofei, cât la neuitare. Să nu ne lăsăm înşelaţi, miezul radioactiv al terorii comuniste aruncă străluciri de jar nu atât în nucleul de uraniu 235+ grafit acoperit cu plumb şi aflat la 495 de kilometri de Iaşi, cât, mult mai toxic şi periculos, în minţile tinere, mâlite deja, ale propagandiştilor ciumei roşii, care încep să scoată iarăşi capul dezinvolt printre noi.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor