Ceţoase alergii

Mediatizarea lui, şi la noi, şi în lume, s-a făcut într-un climat de inerţială, de aceea şi tulbure, molipsire, şi ea (dar altfel) „pandemică” (mai ales în sfera media) de crispări şi, fără exagerare, terori interioare, nu doar cultivate, ci de-a dreptul inoculate, neobosit, de ideologia şi discursul incriminant al „corectitudinii politice”, mereu în dispoziţie de atac, de „vigilentă” suspiciune, de la o vreme scotocitoare, în căutare de „infractori” ai political correctness nu doar în prezentul, şi el excesiv culpabilizat, dar şi retrospectiv, în literatură, istorie şi monumente ale memoriei ei. Manifestări ce se aseamănă tot mai mult a curată paranoia, drapată în falduri (retorice, desigur) de obligatorie correctness, de sub care se simte, tot mai revoltător şi agresiv, un detestabil „apetit” al cenzurii în sine, monstruos extrapolat.

Mecanismul psiho-social al contagiunii este uşor de detectat, susţinut în esenţă de întreţinerea pe toate căile a unei atmosfere de apodictică intoleranţă, ca şi cum premisele însele ale ubicuei suspiciuni, mereu dispusă să culpabilizeze orice, oricând şi oriunde, ale unei asemenea patologice închinări, ar fi de neatins, sustrase de plano oricărei analize şi dezbateri. Într-un fel, păţania lui Colţescu chiar oferă un exemplu grăitor de „escaladare” extrem de pripită şi superficială în materie de deformare semantică, dar nu una neglijabilă, ci crasă, ţipătoare, rezultat – ca malentendu cu multiple „rădăcini” şi din mai multe direcţii şi „unghiuri” – al presiunii unor factori emoţionali imediaţi, deloc restrânşi numai la „rasistul” nostru şi „victima” lui. O acuzaţie formulată violent într-un cadru de spectacol sportiv şi mediatic, în al cărui climat „exploziv” şi expus publicului imediat, de pe stadion, plus celui TV, de pe mapamond, circumstanţe în care nimeni, nici măcar acuzatul nu avea „timp” şi răbdare să scruteze implicaţiile „delictului” şi nici pe cele ale „reacţiilor” doar la litera lui. Va fi având, poate, comisia ce va decide în final cealaltă reacţie, oficială, aşa cum ar trebui să se întâmple, scrupule de analiză semantică a „păcatului”, real sau închipuit, reproşat românului? Nu prea-mi vine să cred una ca asta: et pour cause, veţi vedea.

De fapt ce s-a întâmplat? Colţescu, vrând să i-l indice arbitrului principal pe comentatorul vociferant de pe banca tehnică a echipei turceşti, a vorbit de „ăla negru”, nu din mult prea prompt etichetatul „rasism”, nu de aceea: în realitate pentru că, incontestabil, asta îl distingea de ceilalţi. Nu cel care, precipitându-se, s-a exprimat aşa, nu el era acela care să asocieze un atare indiciu de culoare, cu o prejudecată „rasistă”. Dimpotrivă, reacţia nervoasă a celuilalt avea, ea, ca temei, o astfel de asociere simţită ca dispreţuitoare de către el, nu şi din perspectiva emitentului. Unui român i-ar fi sunat mai curând rău „ăla”. Dar ceea ce a urmat arată bine, neîndoielnic, o psihoză, decurgând din teribilismul „progresist” al prea bântuitoarei corectitudini politice. De teamă să nu fie trataţi drept „reac” şi, desigur „rasişti”, ei înşişi, toţi cei din staff şi de la palierul superior, al UEFA, au subscris de facto la grava şi pripita, mult prea emoţionala acuzaţie . Aşa o unanimitate, vertiginos afişată, are de ce să ne pună pe gânduri, pe toţi. Prea seamănă a „verdict”, nefundamentat pe nicio „analiză”. Şi dacă e aşa, atunci să se dea „un „edict” de eliminare a vocabulei „negru” despre culoarea epidermei. Poate şi „alb”, ce ziceţi? Dacă în staff ar fi fost un singur alb atunci „ăla alb” ar fi mers? Sau tot ceilalţi, nealbi, s-ar fi simţit discriminaţi, condescendent, deci „rasist”?! Un amănunt, cred, umflat artificial (are dreptate Gică Popescu), şi nu atât de către cel lezat, cât de cei din jurul său. Şi încă ceva: adesea tonul e mai important, ca expresie a atitudinii, intenţie de a jigni etc., decât cuvântul. Poate un sistem „Var” al tonului?

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar