Chihlimbarul literaturii

Cătălin Pavel mi se pare unul dintre scriitorii cei mai interesanţi de azi: arheolog cu experienţă internaţională de cea mai înaltă calificare (îi urmăresc şi eu, ca mai toată lumea bună, atât de speciala rubrică din „Dilema veche”), a reuşit să se fixeze discret, dar sigur în literatura contemporană, fără alte strategii decât simpla (şi eficienta) înşirare a cărţilor: din 2010, când a debutat cu romanul Aproape a şaptea parte din lume, a publicat patru volume de poezie şi încă trei romane, care de care mai incitante, căutând mereu altceva, răspunzând unor provocări tematice, stilistice care au surprins de fiecare dată. Romanul lui din 2016, Trecerea, a primit Premiul Naţional de Proză al „Ziarului de Iaşi”.

Chilhlimbar, ultima sa ispravă, este un pariu nu doar cu formula biografiei ficţionale, ci şi cu practicile de lectură de azi (cel puţin la noi). Protagonistul este Josquin des Prez, celebru muzician renascentist, maestru al muzicii polifonice vocale. Cătălin Pavel profită de faptul că, deşi e o figură colosală a muzicii renascentiste, muzicianul are o biografie nedocumentată, peste care s-a întins o mare pată albă (iar albul, se ştie, sfidează orice scriitor adevărat). Prin urmare, lasă loc imaginaţiei, jocurilor contrafactuale. Primul lucru care se impune de la bun început este că romanul lui Cătălin Pavel face la fiecare pagină proba unei virtuozităţi stilistice care e sursa principală a tonusului lecturii. Aproape că nu există frază plată în carte: orice episod, oricât de apatic, de lent din punct de vedere epic, capătă ritm datorită abilităţii scriitorului de a impulsiona nu atât imaginaţia vizuală, cât „urechea”, simţul muzical al cititorului.

Scriitura lui Cătălin Pavel este una muzicală, nucleele narative şi rezolvările stilistice adecvate nu se înlănţuie într-o logică epică, ci într-o structură polifonică; textul are ceva din rafinamentul francez al noului roman, care mută în fundal intriga şi transformă ceea ce promite a fi picaresc ori simplă factologie în joc narativ, oferindu-i cititorului atent, pregătit, satisfacţii intelectuale, dar lăsându-l pe cel naiv, hapsân de poveşti fără adâncimi sau dichisuri compoziţionale, la limita frustrării. (E ca şi cum ai încerca să hrăneşti, după o zi de săpat şanţuri, un zilier cu stridii şi brânză Roquefort.)

Provocările pour les connaisseurs nu sunt puţine şi nici oarecare. Un bandit se numeşte Akiba, cu trimitere, cel mai probabil, la rabbi Akiba, cunoscutul cabalist din primul secol de după Hristos (pe care eruditul Valeriu Gherghel l-a pus într-un titlu de carte). Un lăutar ţigan se numeşte Dimitrie Cantemir (principele moldav era, se ştie, un virtuoz al tamburei) şi are o poveste impresionantă, fără nici o legătură cu cea a cărturarului moldav. În plus, el nu e doar un foarte bun povestitor (condiţie obligatorie pentru mai toate personajele pentru a primi drept la partitură), ci are şi dinţi de aur, motiv pentru care poartă porecla de Crysostomos (traduc pentru… zilieri: Gură-de-Aur). La tentativa de jefuire a unor haiduci populari, conduşi de Akiba, participă şi presa, cel mai ambiţios fiind un jurnalist de la Aldus Manutius (celebrul tipograf veneţian de la finele secolului al XIV-lea şi începutul celui de al XV-lea). Cartea musteşte de tot felul de trimitieri erudite, pe firul cărora eşti tentat să mergi, deşi realizezi că nu de deconspirarea lor depinde lectura. Găseşti, de pildă, că Josquin fredonează câteva linii dintr-un cântec al unui truver de secol XIII, Rutebeuf: „Mors me rʼa fet de granz damages” (în traducerea lui Teodor Boşca din excelenta culegere, bilingvă, o, tempora!, din poezia trubadurilor: „Nici Moartea nu prea m-a cruţat.”); că descrierea unei apariţii graţioase se realizează prin trimiteri la opere aparţinându-le unor Leonardo, Marcel Duchamp, pecum şi la celebra carte medievală Très Riches Heures du Duc de Berry, poate cel mai cunoscut manuscris gotic francez cu anluminuri: „Când să soarbă din cicoare însă, iată că pe scara în spirală ca desenele lui da Vinci despre mişcarea diacronică a elicei apăru o femeie, posibil o roşcată somptuoasă, sau poate doar un nu descendant un escalier, cu ochi în care irizau anluminurile din o mie de Très Riches Heures”. Toate acestea sunt ispite pe care cei atinşi de microbul celor vechi nu le pot depăşi decât aruncându-se, după sfatul în cunoştinţă de cauză al lui Oscar Wilde, în ele, cedându-le…

În a doua jumătate a romanului, densitatea acestor sugestii livreşti se subţiază, cartea devenind o colecţie de poveşti fie trăite, fie relatate de protagonişti. Chihlimbar e un amestec fericit de parodie, lirism, erudiţie şi apetit pentru povestire, o combinaţie inedită de comic şi dramatism, dar e, mai presus de toate, o carte despre literatură. Despre modul în care toate poveştile se leagă în una singură („eu cunosc toate poveştile care se varsă în această poveste”, spune la un moment dat Josquin), despre firescul insinuării ficţiunii în realitate şi a realităţii în ficţiune, despre felul în care lumea poate fi salvată nu doar de la banalitate, dar şi de la lipsa de sens, de la absenţa unui rost abia atunci când este prinsă în literatură. Nu întâmplător, cartea începe imaginând o probă liminală, o Judecată de apoi în care oamenii se pot salva derulând în faţa lui Dumnezeu o poveste, care nu poate fi spusă dacă nu este explicată printr-o altă poveste care, la rândul ei, trebuie să se întemeieze pe o altă poveste. Şi aşa mai departe, până se creează o ţesătură imensă, nesfârşită, de poveşti care curg una din alta şi care toate alcătuiesc realitatea, adică marea ficţiune, marea Carte. Literatura, mai simplu spus.

Chihlimbar asta este: o metaforă a literaturii care salvează, prinzând în răşina ei o lume care, deşi se manifestă de la sine, deşi pare diversă şi agitată, nu capătă semnificaţie şi nu înfruntă timpul decât devenind prizoniera unei ficţiuni.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi