Chiriţa în 2017

În absenţa desluşirii unui concept regizoral coerent, mi-e greu să mă pronunţ cu privire la realizarea unor intenţii oarecare. De aceea, voi începe prin a menţiona punctul forte şi cea mai mare slăbiciune a actualei puneri în scenă: Chiriţa în provinţie îşi are locul ei bine delimitat la Iaşi în 2017; blackface-ul e inutil şi scabros.

Deşi tradiţia travestiului nu s-a menţinut în toate montările spectacolului Chiriţa în provinţie, revenirea la această tradiţie şi păstrarea ei e de dorit. Mai mult, încercarea pe care Ion Sapdaru o face cu Horia Veriveş, acordând o şansă unui actor tânăr, chiar dacă peste puterile lui atunci când aducem în discuţie tradiţia celebrelor travestiuri de la Iaşi, ce începe în 1852 cu Matei Millo, pentru care Vasile Alecsandri a conceput acest rol, şi continuă în 1930 cu inconfundabilul Miluţă Gheorghiu, iar mai recent cu Teodor Corban (1997) sau Petru Ciubotaru (1990), e salutară. Însăşi includerea Chiriţei în provinţie în repertoriul Naţionalului ieşean este justificată, dat fiind legătura de secole dintre acest spectacol şi scena ieşeană.

Ceea ce m-a şocat cel mai mult a fost vopsirea în negru a feţei unui actor (Doru Aftanasiu) în contextul în care au existat reacţii puternice în mediul artistic faţă de blackface; nu cred că era necesar şi prin urmare nu văd rostul. E drept că la un moment dat, într-o scurtă inserţie de teatru de pantomimă în teatru (moment de forţare a comicului), Doru Aftanasiu face un Othello parodic, dar nici aşa nu cred că era nevoie să aibă chipul ciocolatiu pe tot parcursul spectacolului.

La capitolul alte aspecte pro şi contra, ar mai fi chestiunile următoare: e interesantă aducerea calului viu în peisaj, dar sare în ochi faptul că se recurge ostentativ la acest truc, lipsind scânteia; e de preferat sugestia unor concretizări artificiale, kitsch care aglomerează (curcanul, câinele, tablourile, amintind de păianjeni sau fructe de plastic din alte spectacole ale regizorului); intercalarea momentelor muzicale şi a celor de grup cu restul scenelor reuşeşte, actorii din rolurile de figuraţie sunt foarte entuziaşti şi contribuie mult la atmosferă; decorul din partea a doua e mai inspirat decât cel din prima parte şi permite jocurile intercalate de situaţii umoristice; Iuliana Budeanu (Luluţa) e argint viu (în ciuda unei pronunţii atipice, are voce şi ureche muzicală şi ia cu asalt scena) eclipsând-o pe Chiriţa; Horia Veriveş se confruntă cu o compoziţie dificilă, rolul solicitând poate un actor mai matur din punct de vedere al experienţei scenice, iar travestiul are succes în mod firesc fără a genera efectele comice la care te aştepţi atunci când un bărbat îmbracă straie de femeie; nu îmi explic de ce s-a optat pentru Gelu Ciobotaru în rolul lui Guliţă (e tern ca actor); costumele contribuie foarte mult la realizarea caracterelor, la expresivitatea interpretării actorilor şi la generarea efectelor comice (accentuarea sau exagerarea formelor în cazul Chiriţei sau al lui Bârzoi/ Dumitru Năstruşnicu amintind de protagonistul din Natură moartă cu nepot obez, travestiul arăbesc foarte ingenios al lui Cosmin Maxim/ Leonaş).

Per ansamblu, actorii sunt foarte plastici (Dumitru Năstruşnicu, Irina Răduţu Codreanu, Sorin Cimbru). Într-o producţie de două stele actorii ies mai mult în evidenţă decât într-una de cinci stele. După cum într-un spectacol cu o regie puternică, actorii pot intra într-un con de umbră. Dar în fond e vorba de modul în care se negociază raporturile dintre elementele spectacolului şi interpretarea actorilor sau de relaţiile de putere dintre regizor şi actori.

Nu pot să nu remarc faptul că spectacolul este distractiv pentru public, iar reacţiile publicului dau măsura sa. Deoarece am învăţat că în teatru nu trebuie să sapi excesiv acolo unde se scoate apă din piatră seacă (nu e tocmai genul de spectacol în care să scormoni după subtilităţi estetice ori după interpretări abisale). Apoi, am mai învăţat că un spectacol care prinde nu suportă critici în exces. Iar spectacolul lui Ion Sapdaru are lipici la public. Foarte câştigaţi vor fi cei tineri care nu l-au prins pe Miluţă Gheorghiu jucând Chiriţa. Avem însă mărturii (înregistrări radiofonice, fotografii şi costume din trecut). În ciuda unei tradiţii de excepţie, ar fi o atitudine greşită s-o respingem categoric pe Chiriţa din 2017 doar pentru că nu s-ar ridica la înălţimea tradiţiei. Fiecare generaţie are dreptul la cel puţin o Chiriţă a ei. Însă e dificil deoarece Ion Sapdaru pare să vrea o Chiriţă în dulcele stil clasic şi atunci comparaţiile cu interpretările anterioare devin inevitabile.

Personal, îmi imaginez că ar fi posibilă o actualizare radicală a piesei, aşa cum a făcut Cristian Ban cu O noapte furtunoasă de Caragiale la Sfântu Gheorghe, punând în joc un concept regizoral coerent, puternic şi o viziune aparte, iar atunci am fi cu mult mai câştigaţi.

(Chiriţa în provinţie de Vasile Alecsandri, regia şi decorul: Ion Sapdaru, distribuţia: Horia Veriveş/ Chiriţa, Dumitru Năstruşnicu/ Bârzoi, Gelu Ciobotaru/ Guliţă, Iuliana Budeanu/ Luluţa, Irina Răduţu Codreanu/ Safta, Doru Aftanasiu/ Dl şarl, Cosmin Maxim /Leonaş, Sorin Cimbru/ Ion şi Anne Marie Chertic, Diana Chirilă, Livia Iorga, Oana Sandu, Tatiana Ionesi, Alexandra Bandac, Ionuţ Cornilă, Daniel Busuioc, Adrian Marele, Radu Mihoc, Francisc Bucur etc., costume: Alina Dincă Puşcaşu, muzica originală: Alexander Flechtenmacher, scripcarul: Ioan Ursulescu, premiera: 11 noiembrie 2017, Sala Mare, TNI)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)