Cine fluieră lovitura de începere?

UEFA a scos milităria din pod. Tracasat de foarte probabila decizie a belgienilor şi neerlandezilor de a anula complet sezonul competiţional intern şi a stabili ierarhii din pix în funcţie de clasamentele la momentul întreruperii, forul integrator al fotbalului european a prelungit până în august termenul de încheiere a ligilor domestice şi a solicitat imperativ ca acestea să se finalizeze. Nu cu orice preţ, considerând ambientul nefericit, dar până la noi ordine. Mai mult, cu ameninţatea, puţin voalată, dar fermă, de a fi excluse din ediţia viitoare a Cupelor Europene a reprezentantelor ţărilor care procedează altfel. Să admitem, pentru început, că intransigenţa UEFA are rădăcini serioase în ceea ce numim fair-play. Adică nu este normal să omologhezi un campionat cu un clasament parţial în care unele echipe au mai multe jocuri pe teren propriu decât altele, şi asta fără a socoti posibile restanţe. Numai că a vorbi despre fair-play într-o atare conjunctură este ca şi cum ţi-ai pune mănuşi de box când vrei să pedepseşti hoţul care îţi intră pe fereastră. Chestia este că nici domnul Ceferin de la UEFA şi nici cei de la Ajax ori Anderlecht nu ştiu când se termină blăstămăţia aiasta cu noul coronavinus. Nu ştim dacă jupânii de la Nyon au făcut un studiu amănunţit pe subiectul previziunilor specialiştilor (în epidemiologie) vizavi de COVID-19, iar dacă au făcut-o, s-au lămurit buştean. Optimiştii cred că vârful pandemiei va fi cam de Paşte, pesimiştii merg cu prevestirile dincolo de anul în curs. Nici UEFA şi nici cei din Ţările de Jos (Belgia şi Olanda, nu numai ultima!) nu au habar dacă ale lor campionate se pot termina la o vreme rezonabilă. În ziua când belgienii au devenit primii care au anunţat posibilitatea de a atârna fotbalul în cui, ruşii au fost mai înţelepţi şi au pus de-o nouă amânare pe principiul (vorba unui cântec) „să vedem ce-o să iasă”. Cam la fel se procedează şi la Casa Fotbalului şi cam la toate federaţiile naţionale, inclusiv în cele mai bogate.

Ca şi UEFA, federaţiile îşi doresc încheierea cu succes a competiţiilor domestice, nu chiar cu orice preţ, dar în măsura posibilităţilor, dar nimeni nu ştie dacă va fi de acord şi oaspetele ăla nepoftit de la Wuhan. Chiar în Belgia, „capul răutăţilor” nu a fost Federaţia, ci Liga Profesionistă, cea care conduce cluburile şi le reprezintă interesele. Implicit ale jucătorilor. Decizia nu s-a luat încă, se discută până la 15 aprilie, dar îngheţarea campionatului ar putea crea nu numai discuţii şi frustări, ci şi pierderi financiare. Chiar dacă Anderlecht, Bruges şi Genk nu stau în banii televiziunilor ca ştim-noi-cine, totuşi şi sponsorii echipelor, indiferent de înţelegerea de până acum, ar putea strâmba din nas la astfel de soluţii. Nu întâmplător, marile ligi vest-europene (Premier League, La Liga etc.) nu s-au hazardat în soluţii extreme. Nu le-au neglijat, dar nu au încercat să le pună în aplicare „avant la lettre”.

Poate că nu belgienii i-au supărat amarnic pe alde Ceferin&Co, ci solidaritatea vecinilor din Nord. Oficialii euro-fotbalistici au intuit pericolul unui soi de „epidemie” sui generis, în care toţi să se molipsească de sindromul îngheţării campionatului. Poate, dar în orice caz, cei de la Nyon s-au simţit călcaţi pe bombeu: „Vasăzică, noi amânăm Euro2020, amânăm Cupele Europene (mina noastră de aur), numai ca să vă terminaţi ligile voastre interne, iar voi, suspendaţi, îngheţaţi, faceţi ierarhii din plaivaz, ca să vă trimiteţi jucătorii acasă. Ei, coborâm noi milităria din pod”. Cât adevăr este între ghilimelele de mai sus nu putem proba, cert este că jucătorii sunt cei care doresc să se termine cu bâlciul ăsta pe fond de pandemie. Nimeni nu spune prea multe de valabilitatea contractelor, de perioada de transferuri, lucru vital pentru orice jucător profesionist. Nimeni nu spune de vacanţa acestor oameni, fiindcă slalomurile printre ghivecele de flori din sufragerie, sau jongleriile cu sulurile de hârtie igienică din baie nu înseamnă nici antrenamente stricto sensu, nici vacanţă la Ibiza sau în Maldive. Iar ligile profesioniste, sub presiunea unor fronde previzibile, sunt nevoite să cedeze.

Astfel încât, nu există altă soluţie în acest posibil conflict care mocneşte decât aşteptarea. Aşteptarea calmă, răbdătoare, în turnuri de fildeş, a finalului de coşmar. În funcţie de care se pot lua decizii, contestabile sau ba. Şi fără a se uita o nano-secundă că fotbalul nu reprezintă decât o cantitate neglijabilă în problematica unei tragedii planetare ca pandemia de noul coronavirus.