Cine numeşte nu demite

Dacă însă ne-am învinge prejudecăţile întreţinute cu titluri aiuritoare de articole şi chiar am citi tratatele astea, am descoperi în ele câteva contribuţii remarcabile la filosofia politică – în special în domeniul separării puterilor.

Să luăm, de exemplu, cazul Comisiei Europene. Membrii Comisiei sunt nominalizaţi de Consiliul Uniunii Europene prin consultare cu Preşedintele Comisiei, care este ales prin vot direct de către toţi cetăţenii UE. (Actuala procedură privind alegerea Preşedintelui este recentă, aplicată pentru prima oară în 2014, şi nu e clar dacă va deveni procedura standard sau dacă se va renunţa la ea în favoarea vechii proceduri, potrivit căreia şi Preşedintele este nominalizat tot de Consiliu.)

Odată făcute nominalizările, Comisia în întregul ei este confirmată sau infirmată prin vot de către Parlamentul European.

„Comisia îşi exercită responsabilităţile în deplină independenţă. Fără a aduce atingere articolului 18 alineatul (2), membrii Comisiei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea niciunui guvern, instituţie, organ, oficiu sau agenţie. Aceştia se abţin de la orice act incompatibil cu funcţiile lor sau cu îndeplinirea sarcinilor lor”, precizează art. 17 al TUE.

Mai mult: „Membrii Comisiei se abţin de la orice act incompatibil cu natura funcţiilor lor. Statele membre respectă independenţa acestora şi nu încearcă să îi influenţeze în îndeplinirea sarcinilor lor.

Pe durata mandatului lor, membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu. La instalarea în funcţie, aceştia se angajează solemn să respecte, pe durata mandatului şi după încetarea acestuia, obligaţiile impuse de mandat şi, în special, obligaţia de onestitate şi prudenţă în a accepta, după încheierea mandatului, anumite funcţii sau avantaje.” (art. 245 TFUE)

În fine, art. 247 TFUE precizează mecanismul prin care membrii Comisiei pot fi revocaţi. „În cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau în care a comis o abatere gravă, orice membru al Comisiei poate fi destituit de Curtea de Justiţie, la plângerea Consiliului hotărând cu majoritate simplă sau a Comisiei.”

Să recapitulăm: numirea membrilor Comisiei se face de către Consiliu – şi este validată (sau nu) de către Parlamentul European. Pe de altă parte însă, demiterea membrilor Comisiei nu stă nici în puterea Consiliului, nici în cea a Parlamentului European – ci în cea a Curţii de Justiţie.

Pe scurt, în materie de separare a puterilor tratatele introduc principiul potrivit căruia cine numeşte nu demite.

Deşi membrii Comisiei sunt numiţi de Consiliu, acesta nu îi poate demite odată ce i-a numit. În acelaşi timp nici Curtea de Justiţie nu îi poate demite din proprie voinţă – lucru care în termeni practici ar conduce la subordonarea de fapt a Comisiei faţă de Curte – ci doar dacă este mandatată explicit să facă asta de către Consiliu sau Comisie.

Chiar şi în acest caz, Curtea nu are mandat imperativ. Ea cercetează dacă motivele cererii de demitere sunt justificate şi, în funcţie de asta, poate să accepte sau să respingă cererea.

În felul ăsta e creat un echilibru real şi funcţional între puteri, astfel încât niciuna dintre ele nu se poate extinde în detrimentul celeilalte – şi astfel nu poate submina independenţa instituţiei sau autorităţii publice pe care o supraveghează.

Principiul „cine numeşte nu demite” este urmat nu doar în cazul Comisiei Europene, ci şi în cel al Ombudsmanului European, de exemplu. Ombudsmanul este ales de Parlamentul European, dar nu poate fi demis decât de Curtea de Justiţie – din nou, doar la cererea Parlamentului şi nu din voinţă proprie (art. 228 TFUE).

Altfel, ca şi în cazul membrilor Comisiei, clauza de independenţă este explicit formulată. „Ombudsmanul îşi exercită funcţiile în deplină independenţă. În îndeplinirea îndatoririlor sale, acesta nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni din partea vreunui guvern, instituţie, organ, oficiu sau agenţie. Pe durata exercitării funcţiilor sale, Ombudsmanul nu poate exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu.” (art. 228, alin. 3 TFUE)

Principiul „cine numeşte nu demite” ar trebui introdus şi la noi în cazul acelor instituţii şi autorităţi publice aflate în subordinea sau sub coordonarea puterii executive sau a celei legislative.

În acest caz, dacă numirea în funcţie se face de către puterea executivă sau cea legislativă, demiterea ar trebui decisă de către o instituţie a puterii judecătoreşti – însă doar la cererea puterii care a făcut numirea.

E singurul mod prin care vom putea să construim instituţii publice funcţionale şi cu adevărat independente, lucru care ar asigura şi profesionalizarea celor angajaţi în respectivele instituţii.

Dincolo de asta însă, merită să admirăm rafinamentul intelectual şi substanţa filosofică din spatele arhitecturii instituţionale a UE.