Ciocoiaşul

Ediţia a atras atenţia atât prin bogăţia de amănunte pe care cititorul le dobândeşte despre realităţile, limbajul şi atmosfera de la cumpăna veacurilor al XVIII-lea şi al XIX-lea, cât şi prin calitatea deosebită a aparatului critic care consolidează înţelegerea textului de arhivă. Observaţii pătrunzătoare şi comentarii precise pot fi, de pildă, aflate citind articolul semnat de Rodica Zafiu, "Oralitate de acum două secole", publicat în cel mai recent număr al săptămânalului Dilema veche. În ceea ce ne priveşte, cartea apărută la editura Humanitas ne serveşte mai mult ca pretext pentru a scrie câteva rânduri despre cum ne apar lumea de ieri şi cea de azi. Pentru a creiona o paralelă plauzibilă, ne vom raporta mai cu seamă la stilul de a povesti şiragul de peripeţii cuprinse în textul supraintitulat Tinereţile unui ciocoiaş.

Nu le voi răpi cititorilor curioşi bucuria de a afla cine a fost Dimitrie Foti Merişescu şi nici nu voi devoala întâmplările prin care eroul a trecut. Voi aminti, în schimb, că manuscrisul editat de doamna Vintilă-Ghiţulescu are suficiente rezonanţe cu opera lui Anton Pann, atât în privinţa unora dintre isprăvile ciocoiaşului Tachi, cât şi din unghiul corespondenţelor cu fascinantul mozaic idiomatic pe care ni-l dezvăluie creaţia fenomenalului scriitor de care contemporaneitatea a uitat cu graţie.

Şi, pentru că tot l-am prins pe ciocoiaşul Tachi în rama literară a personajelor lui Anton Pann, s-ar cuveni să adăugăm alte câteva detalii. Emotiv, aprins la fire şi slobod la gură, personajul scos din arhivă de doamna Vintilă-Ghiţulescu este martorul unor vremuri în care legenda pare a se întrece cu adevărul: domnia lui Caragea-Vodă, despre care aminteşte şi Nicolae Filimon, în Ciocoii vechi şi noi, marele cutremur (1802), loviturile haiducilor, venirea muscalilor, adică evenimente despre care lumea a ştiut, până încoace, târziu, că s-ar fi petrecut, după cum zice o vorbă valahă, pe timpul lui Pazvante (Chioru’). Ne aflăm, se înţelege, în epoca în care bucureştenii trăiesc în acord cu ritmurile somnolente ale unui târg balcanic împânzit de grădini şi de vii, presărat cu locuinţe în care balconul şi salonul constituie, deocamdată, un lux. Cât de relativ e hotarul dintre faptă şi poveste o dovedeşte însăşi "întinderea" inegală a însemnărilor. Ani de zile se comprimă în câteva enunţuri, ore şi zile durează, parcă, o veşnicie. Printr-o bizară coincidenţă, astăzi, în epoca post-adevărului, pare că ne-am întors la perioada în care timpul pare a-şi fi epuizat omogenitatea şi densitatea cronologică. Aidoma lui Tachi, unii dintre oamenii prezentului au dificultăţi în a rememora când anume şi, mai ales, dacă ceva s-a întâmplat sau ba.

Poate că nu toţi cititorii acestor rânduri ar fi dispuşi să admită cât de înrădăcinată a rămas, în mentalul omului balcanic, mecanica primitivă a relativizărilor de tot felul. Totuşi, mai mulţi ar fi, poate de acord, cu presupunerea că fala, fudulia, semeţia, ori ziceţi-i cum veţi dori, creşte tot hireşă şi neplivită prin holda acestui neam. De nu mă credeţi, poftiţi, vă rog, de cântăriţi cât self-esteem stă dosit printre rândurile următorului portret de tinereţe al lui jupân Dumitrache: "Eram îmbrăcat cu anteriu de citabiu, încins cu un donluc, purtam ceacşiri roşii, cibotele era de ţarigrad, galbini, aveam fes şi căciula cazachiească, şi numai în fermenea. Avea şi puţintel înfirat, la gât cu batistă albă" (op. cit., p. 82). Dincolo de cortina semantică a termenilor care evocă tradiţia vestimentară orientală, întrezărim că mândrul posesor al straielor e, asemenea unui păun, un voinic de stirpe nobilă, pus pe fapte mare. Spectacolul enumerativ semnalează că, prin acest colţ de lume, prosperitatea, reală sau închipuită, tre’ să fie la vedere, să deştepte pasiuni, să aprindă ori să otrăvească inimi şi să dea prilej de bârfă în toate limbile locului. Pe de altă parte, fabulosul carnaval de vorbe pe care micul manuscris îl dezvăluie este, în opinia mea, elocvent în a reliefa cât de simetrice sunt, în oglinda timpului, melanjurile de uz cotidian din care este alcătuită ţesătura pe care am convenit să o denumim românitate. Ieri, sorbeam de pe buzele celorlalţi susurul unui amestec de română cu greacă, turcă şi bulgară. Astăzi, cine nu vrea să pară un ageamiu prins la ananghie, ciripeşte elegant în dulcele grai franco-rom-glez, încât mai că îţi vine a zice, precum Chiriţa: "Merci… j’ai apprendé toute seulette le français… pre legea mea". Asta e, s-a emancipat ciocoiaşul!

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi