Colapsul modelului economic german va avea reverberaţii majore în întregul spaţiu al Uniunii Europene

La sfârşitul anului 2021, datoria publică globală ajunsese la suma colosală de $303 trilioane. Sumele pompate de guverne în perioada pandemiei, când s-a exagerat mult şi cu restricţiile inutile şi cu aşa numiţii „bani din elicopter” trimişi celor care stăteau acasă, ceea ce între altele a distorsionat şi piaţa muncii, au explodat pur şi simplu datoria globală care a crescut între 2020 şi 2021 cu 25 de procente, de la $226 trilioane la $303 trilioane. Şi cu siguranţă aceasta va creşte semnificativ şi în 2022. Ca să înţelegem dimensiunea problemei e suficient să menţionăm faptul că PIB-ul global, adică tot ce se produce în lume într-un an, este de doar $85 trilioane, de 3,5 ori mai mic decât datoria globală. Deja după primele trei luni din 2022, scrie Reuters, datoria Statelor Unite a crescut cu $1,5 trilioane, ajungând la 135 procente din PIB, iar cea a Chinei cu $2,5 trilioane, ajungând la peste 250 procente din PIB. Aşa că o întrebare legitimă este dacă va putea fi plătită vreodată toată această imensă datorie publică.

Acest context îl face de economistul Nouriel Roubini, cel care a prezis severa criză financiară din 2008-2009, să spună că în prezent asistăm la o combinaţie a celor mai defavorabile condiţii care au dus la marile crize economice din 1970 şi 2008 şi că atât Statele Unite cât şi Europa vor intra într-o perioadă de recesiune severă. „Următoarea criză nu va fi ca cele dinaintea sa”, prezice Roubini. „În anii 1970, am avut stagflaţie (inflaţie fără să existe creştere economică), dar nu şi o criză masivă a datoriilor, deoarece nivelul acestora era atunci scăzut. După 2008, am avut o criză a datoriilor urmată de o inflaţie scăzută sau de deflaţie, deoarece criza creditelor a generat un şoc negativ al cererii. Astăzi, ne confruntăm cu şocuri de aprovizionare într-un context de niveluri mult mai ridicate ale datoriei. Ceea ce implică faptul că ne îndreptăm spre o combinaţie de stagflaţie, în stilul anilor 1970, în paralel cu o criză a datoriilor de tipul celei din 2008”.

Problemele în Europa sunt complicate şi de faptul că ne confruntăm cu ceea ce nu doar analiştii, ci şi vicecancelarul şi ministrul Economiei, Robert Habeck consideră a fi colapsul modelului economic german. Este ceea ce spune şi fostul ministru grec al Economiei, Yanis Varoufakis, cel care a fost implicat în negocierile din perioada crizei datoriei greceşti din 2015, când s-a plâns în repetate rânduri că s-a lovit de poziţia dură a Berlinului, mai ales a ministrului de finanţe din acea perioadă, Wolfgang Schauble. În paranteză fie spus mulţi din establishment-ul politic german regretă astăzi că presiunile la care a fost suspus atunci guvernul de la Atena l-au făcut să vândă portul Pireu chinezilor.

Numai că această constatare nu-i priveşte doar pe germani, ci datorită ponderii economiei germane ($4,2 trilioane), cea mai mare de pe continent, va avea afecte în lanţ în toată Europa, inclusiv în România. „Niciodată nu este uşor să te trezeşti cu ştirea că modelul de afaceri al ţării tale este distrus”, scrie Varoufakis. „Este greu să recunoşti ceea ce este evident, că liderii tăi politici fie au fost înşelaţi, fie te-au minţit atunci când te-au asigurat, timp de decenii, că standardele tale de viaţă – cu greu câştigate – sunt în siguranţă” şi că „trebuie să înduraţi schimbări masive şi dureroase”.

Varoufakis nu-şi ascunde satisfacţia atunci când vorbeşte despre problemele Germaniei, văzând în asta un fel de revanşă personală după situaţia extrem de grea prin care a trecut Grecia în 2015. Însă el are dreptate atunci când spune că „lucrurile devin dramatice pentru Germania din cauza faptului că modelul său economic e construit pe salarii ţinute cât s-a putut de jos, pe gaz rusesc ieftin şi pe excelenţă în inginerie mecanică „mid-tech”, în special în producţia de maşini cu motoare cu ardere internă”. În realitate lucrurile stau chiar mai prost pentru că o industrie chiar mai importantă decât industria auto este cea chimică. Giganticul complex industrial BASF din Ludwigshafen, care se întinde pe 10 km pătraţi şi are aproape 40 de mii de angajaţi, consumă jumătate din tot consumul de gaz al Danemarcei. Guvernele Schroeder si Merkel, pentru a le face pe plac ecologiştilor, au renunţat la cărbune şi la aproape toate centralele nucleare, ajungând să depindă cvasi-exclusiv de livrările de gaze ruseşti pe care acum Vladimir Putin le foloseşte „pentru a ne ţine ţara în lesă”, după cum se exprima plastic un jurnalist german.

În plus, dincolo de problema gravă a energiei, Germania, al treilea mare exportator din lume, după China şi Statele Unite (în 2021 exporturile germane au totalizat $1,63 trilioane) mai are o problemă serioasă. Este foarte dependentă de piaţa chineză (volumul schimburile comerciale bilaterale a fost în 2021 de $245 miliarde) şi în general de existenţa unei pieţe globale liberă şi securizată. Numai că datorită războiul din Ucraina care nu a făcut decât să crească intensitatea noului Război Rece provocat de competiţia geopolitică dintre America şi China situaţia s-a schimbat fundamental. Pieţe tradiţionale de export ale Germaniei au devenit vulnerabile, incerte. Iar deja politicile interne agresive ale Beijingului pun probleme serioase marilor corporaţii germane prezente în China.

Beneficiind de umbrela de securitate americană, ceea ce i-a permis să menţină la minimum cheltuielile militare, Germania a avut o perioadă de graţie după 1990. Schimburile sale comerciale au crescut de patru ori în această perioadă, iar PIB-ul pe cap de locuitor a crescut şi acesta cu 50 procente. Acum însă, cu toate turbulenţele geopolitice, lucrurile s-au schimbat dramatic. Vice-cancelarul Robert Habeck, îşi pune speranţele „într-o nouă formă de globalizare”, una „mai dreaptă şi mai sustenabilă” în care „Germania şi Europa să contracareze China cu politici economice bazate pe valorile occidentale”, scrie săptămânalul Der Spiegel.

Uşor de zis, greu de făcut. Marea majoritate a lumii din afara spaţiului occidental extins (inclusiv ţările din zona Indo-Pacifică, Japonia, Australia, Coreea de Sud, Noua Zeelandă) nu pare neapărat interesată de aceste valori, îşi urmăreşte propriile interese. Este un spaţiu în care Beijigul câştigă permanent teren, în ofensiva sa geo-economică. Exporturile Chinei către economiile importante din ceea ce numim „Sudul Global”, ţări precum Brazilia, Argentina, Indonezia, Mexic, Africa de Sud, aproape s-au dublat faţă de perioada pre-Covid ($38 miliarde în iunie 2019 vs $70 miliarde în iunie 20220.

 „Ceea ce am numit „Planul Chinei de a construi o lume sino-centrică” într-o carte pe care am publicat-o în 2020 (You Will Be Assimilated: China's Plan to Sino-form the World), scrie David Goldman în Asia Times, „a avansat atât de mult încât este dincolo de capacitatea Statelor Unite şi a aliaţilor săi de a împiedica o astfel de dominaţie economică”. „O jumătate de miliard de oameni din ţările vecine depind acum de tehnologia chineză pentru comunicaţii, prelucrarea datelor şi logistică, oferind Chinei o sursă aproape nelimitată de lucrători tineri pentru industriile sale şi o piaţă de export în continuă expansiune”.

O observaţie importantă care trebuie desprinsă din analiza de mai sus este avansul impresionant al Chinei care a ajuns în unele domenii să deţină rolul de lider mondial în ceea ce priveşte tehnologiile de vârf ale momentului. În deplin contrast cu Germania şi Uniunea Europeană în ansamblu care se află din acest punct de vedere la mare distanţă faţă de Statele Unite şi China, în ciuda aşa ziselor agende digitale de 10 ani lansate la Bruxelles, din 2000 încoace, în baza cărora UE ar fi trebuit să devină lider mondial în domeniu. O dovadă clară este oferită de structura schimburilor comerciale dintre Germania şi China. E adevărat că Germania a exportat în 2021 în China automobile în valoare de aproape $27 miliarde, dar în timp ce a exportat produse şi servicii din zona tehnologiilor digitale de circa $3 miliarde a importat de aproape $40 miliarde!

Această asimetrie flagrantă în privinţa performanţei industriilor digitale dominante în viitor (Comunicaţii, Inteligenţă Artificială, computere cuantice, IoT, etc) între cele două ţări ilustrează o altă problemă serioasă cu care se confruntă nu doar Germania, ci şi UE în ansamblu, dincolo de criza energetică. Este vorba de rămânerea în urmă severă în domeniul tehnologiile digitale. Un al doilea eşec monumental al birocraţiei bruxelleze, după cel al promovării agresive a „regenerabilelor”, cu subvenţii masive şi descurajarea combustibililor fosili şi energiei nucleare, fără a avea la dispoziţie soluţii energetice alternative viabile. Rezultatul fiind o dependenţă exagerată de gazul rusesc, în condiţiile în care în ceea ce priveşte „regenerabilele”, dependenţa de metalele rare din China e chiar mai mare (de pildă producţia automobilelor electrice se bazează pe metale rare ca litiul sau cobaltul a căror sursă este controlată de China în proporţie de 58 procente, respectiv 67 procente).

Vin vremuri tot mai complicate pentru economia mondială, în particular pentru Europa, cu şocuri masive pe care le vom resimţi şi noi, evident. În paralel ne confruntăm cu o competiţie geopolitică şi geo-economică în care China a înregistrat succese semnificative şi influenţa politică şi economică a Vestului în restul lumii este în scădere. Cum vor evolua lucrurile în viitor depinde în bună măsură de evoluţiile de pe frontul din Ucraina, dar şi de capacitatea Occidentului de a depăşi criza internă pe care o traversează.

Alexandru Lăzescu