Colectiv: lecţia uitată

S-au împlinit trei ani de la tragedia din clubul bucureştean „Colectiv“. Ar fi bine să păstrăm, fiecare în felul său, un moment de reculegere în memoria victimelor şi să încercăm, chiar dacă ne vine foarte greu, să fim solidari cu cei ale căror vieţi nu vor mai fi la fel, după incendiul din acea noapte. Ne-am putea dori ca justiţia să facă lumină în acel dosar, iar vinovăţiile stabilite în urma unor proceduri corecte, desfăşurate cu competenţă şi autoritate. În fine, avem dreptul să cerem, pe un ton ferm, acţiune din partea tuturor autorităţilor implicate în prevenirea altor tragedii – de la legiuitori şi vârfurile executive la municipalităţi şi toţi ceilalţi factori obligaţi să ne creeze un mediu sigur, în care să ne exercităm drepturile şi să ne cultivăm stilul de viaţă preferat.

Incendiul de la „Colectiv“ a avut, aşa cum era de aşteptat, consecinţe politice. Nu ne vom opri, aici, asupra manevrelor instituţionale sau de partid, a demonstraţiilor civice sau a schim­bărilor de politică publică, a alegerilor şi a guver­nelor. Ar merita să ne întrebăm de ce societatea românească nu s-a dovedit capabilă să absoarbă o lecţie importantă a dramei din 30 octombrie 2015: aceea că nu doar corupţia ucide şi că putem schimba ceva.

Nu e deloc exclus ca intriga dramei de la „Colectiv“, pe care autorităţile în drept încearcă să o analizeze, să fie evidenţiate relaţii ce intră în categoria corupţiei. Ne referim aici la defini­rea restrânsă (dar clară) pe care o utilizează principalele instituţii internaţionale şi care este transpusă şi în dreptul nostru intern – şi care are în centru utilizarea frauduloasă, în beneficiu privat, a unei puteri şi a unei autorităţi „publice“, primite din partea comunităţii. Totuşi, întrebarea importantă este: ne putem închipui repe­tarea unei situaţii de acest gen într-un context în care să nu fie marcat, în niciun fel, de mită sau de vreunul dintre celelalte medii ale corupţiei?

Dacă nu putem, atunci avem dreptate să trecem în planul secund alte probleme importante ale societăţii româneşti şi sperăm într-o relaţie cauzală de tip: micşorăm corupţia, vom avea mai multă competenţă, mai multă răspundere, mai mult respect din partea autorităţilor publice. Sigur că poţi avea această convingere şi, în acelaşi timp, să vezi lupta anticorupţie dincolo de componenta ei represivă, oricât de importanţi ar fi poliţiştii, procurorii, judecătorii – eventual, şi ofiţeri ai serviciilor speciale. Darbunii poliţişti, procurori, judecători şi, desigur, ofiţeri din serviciile speciale nu pot genera, singuri, bună guvernare. Şi e discutabil dacă o putem atinge prin secvenţa: azi anticorupţia, mâine transparenţa instituţiilor, poimâine integritatea funcţionarului public, săptămâna viitoare performanţa administrativă.

Dacă, însă, putem să ne imaginăm că, într-un caz foarte grav precum cel de la „Colectiv“, nu corupţia a stat la baza performanţei sub orice critică a multora dintre autorităţi, situaţia se schimbă. În acest caz, am putea discuta altfel despre competenţa, răspunderea, chiar devotamentul pe care am fi în drept să-l aşteptăm de la cei aflaţi în serviciul public. În noaptea tragediei şi în zilele ce au urmat am putut remarca nenumărate comportamente exemplare, în plan profesional şi uman. Dar o particularitate a instituţiilor statului modern este aceea că ele pot funcţiona rău chiar dacă sunt populate de oameni buni.

Cutremurul de acum câteva nopţi ne-a reamintit, dacă mai era nevoie, că pot apărea situaţii în care suntem extrem de vulnerabili, în care depindem mai mult decât de obicei de performanţele autorităţilor. Dacă aşteptăm competenţă, răspundere, chiar devotament, cum putem presa în favoarea lor fără a încălca autonomia sectorului public, prin definiţie mai puţin deschis controlului democratic? E uşor să dăm vina exclusiv pe politizare până la palierele inferioare: la fel ca în cazul corupţiei, discutat mai sus, împărţim lumea în alb şi negru, după care obţinem traseul cauzal şi, ulterior, atitudinea civică.

Cât de periculoşi sunt, până la urmă, incompetenţii sau insensibilii cinstiţi? Dacă despre cei ajunşi în funcţii de vârf se poate face apel la argumentul proptelelor politice, nu la fel stau lucrurile pentru majoritatea celor din poziţii inferioare. Da, corupţia este o mare problemă, dar nu singura. Da, politizarea instituţiilor este gravă, dar ea este mai degrabă o consecinţă a mecanismelor de tip patron-client, atât de răspândite în corpul nostru social.

Aceasta este una dintre importantele lecţii uitate sau ratate ale dramei de la „Colectiv“. Timp de câteva săptămâni sau câteva luni, mulţi români au părut dispuşi să-şi asume costurile unei vigilenţe accentuate în relaţia cu autorităţile, depăşind discursul centrat exclusiv sau aproape exclusiv pe corupţie. Organizaţiile societăţii civile – mai ales cele mai puţin anesteziate de colaborarea cu autorităţile – păreau a-şi întări poziţiile, în efortul de a promova buna guvernare. După trei ani, câte o rundă de alegeri locale şi legislative, patru prim-miniştri şi guvernările lor aventuroase, e momentul să ne amintim că şi corupţia ucide – dar nu numai ea.

Publicitate și alte recomandări video