Complexul Cultural Ieşean

În prezent, în Iaşi coexistă două realităţi. Prima este „realitatea” nostalgică, paseistă, a celor care se prevalează de numărul (încă) mare de clădiri de patrimoniu şi, mai ales, de faptele înaintaşilor, pentru a justifica discursiv sintagma de „oraş cultural” cu care-şi împăunează piepturile actualii conducători şi acoliţii lor la vreo dezvelire de busturi controversate sau la vreo slujbă religioasă lângă un mormânt restaurat. A doua este realitatea celor care activează în domeniul cultural şi a tinerilor care participă sau sunt în continuă căutare de evenimente culturale, în care oferta culturii „oficiale” venită pe filiera instituţiilor de stat este, de cele mai multe ori, vetustă, inadecvată aşteptărilor noilor generaţii, deconectată de trendurile dominante la nivel global sau, nu de puţine ori, chiar naţional.

E vorba, de fapt, de un conflict între înţelegerea şi viziunea a ceea ce înseamnă în 2021 cultura, parte de 20 de ani a industriilor creative în politicile culturale ale ţărilor avansate. Din păcate, cultura „oficială” ieşeană, mai ales cea reprezentată de instituţiile subvenţionate de administraţia locală, întreţine o nostalgie păguboasă, dată de privirea incapabilă să se desprindă de trecut. Pe lângă paseism, autoreferenţialitatea permanentă, validarea actelor culturale doar în cercul strâmt al reţelelor culturale locale, condamnă oraşul la stagnare şi la mărirea ecartului faţă nu doar de Bucureşti şi oraşele transilvănene, ci şi faţă de oraşe fără mare tradiţie culturală, dar care au înţeles că legitimitatea vine mai degrabă dintr-un prezent efervescent decât din exploatarea la nesfârşit a unor tradiţii şi unui trecut mai mult sau mai puţin glorios.  

Conform celui mai recent raport de vitalitate culturală publicat de Ministerul Culturii (INCFC), Iaşul este pe locul 16, după oraşe precum Miercurea Ciuc, Alba Iulia, Târgu Mureş, Slobozia sau Botoşani! Aşa cum arăta scrisoarea deschisă a sectorului cultural independent ieşean, acordarea a 1% din bugetul Iaşului pentru cultură, într-un oraş clasat pe locul 31 la nivel naţional după finanţarea de către administraţia locală a culturii, n-ar fi făcut altceva decât să ofere o gură de oxigen iniţiativelor independente şi să reducă din decalajul instalat faţă de celelalte centre urbane mari. Mai mult, ar fi oferit o alternativă pentru absolvenţii universităţilor ieşene, obligaţi de subfinanţarea cronică şi de lipsa de oportunităţi pe plan local, să migreze către alte ţări sau oraşe din România pentru a putea activa în domenii creative. Miza exclusiv pe cultura oficială a instituţiilor publice, în locul culturii vii, care vine din nevoile şi eforturile comunităţii, distruge ţesutul social şi condamnă resursele creative locale.

Spre comparaţie, Clujul a anunţat săptămâna trecută 18 milioane de lei pentru finanţarea concursurilor de proiecte pe legea 350/2005. Jumătate din aceasta suma, adică 9 milioane de lei, sunt destinaţi proiectelor culturale, adică sectorului cultural independent, iar suma va creşte odată cu lansarea, în partea a doua a anului, a unui apel suplimentar.

Primăria Timişoara nu mai organizează evenimente culturale, ci a înfiinţat un Centru de Proiecte care finanţează sectorul cultural independent cu 11 milioane de lei. Directorul acestui centru a fost selectat în urma unui concurs serios (pe când şi la Iaşi, domnilor?), postul fiind câştigat de arhitecta şi managerul cultural Alexandra Rigler, cea care a coordonat bienala de arhitectură Beta 2020. Până şi Braşovul, un oraş fără pretenţii culturale, a alocat 3 milioane de lei proiectelor culturale.

Primăria Iaşi avea prevăzută în acest an suma de 500.000 lei pentru proiecte culturale. În ciuda argumentelor solid formulate de sectorul independent local şi a pledoariilor pe care le-am făcut, atât în paginile acestui ziar, cât şi în plenul consiliului local, majoritatea PNL-PMP-PSD nu a înţeles necesitatea demersului şi a respins amendamentul (1% din buget, aproximativ 10 milioane lei) care ar fi fost un semnal că Iaşul a ieşit din zona susţinerii pur discursive şi a început să facă ceva pentru cultura independentă locală. Apoi, în urma observaţiei evidente că suma reprezintă nu de 2 sau 3 ori mai puţin decât ce oferă Clujul, ci de 18 ori (!!!), s-au mai aruncat nişte firimituri. După o scenă desprinsă parcă din antologicul „Mai dă-le o sută de lei, Nicule!”*, liberalii au scos din pălărie, pe final, un amendament care adaugă 1 milion de lei pentru proiecte culturale. Asta după ce nu au aprobat sumele pentru un concurs internaţional pentru o viitoare clădire reprezentativă pentru Iaşi, care să găzduiască un muzeu de artă şi tehnologie.

Soluţia de a depăşi acest complex cultural la care făcea referire Ştefan Teişanu este să ne eliberăm de autoreferenţialitate şi de fascinaţia bolnăvicioasă faţă de trecut şi să ne înţelegem poziţia de oraş şi potenţială capitală regională în competiţie pentru resurse (umane, financiare, de vizibilitate etc.) nu doar cu alte oraşe din ţară, ci şi cu cele din Republica Moldova, Ucraina sau Polonia. Iar primul pas este de a nu mai trăi doar din amintiri şi de a semnala atât în interior, cât şi în exterior, că Iaşul nu doar declară că este oraş cultural, ci o dovedeşte inclusiv printr-o resetare a priorităţilor, practicilor şi modului de distribuire a resurselor financiare.

*Pentru tinerii care nu erau născuţi în 1989, scena respectivă face referire la îndemnul soţiei lui Nicolae Ceauşescu, Elena, de a suplimenta alocaţiile, în speranţa că huiduielile mulţimii furioase vor înceta.

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi