Comunicare extremă

Am învăţat de la colegul meu fonetician, Bubu Urlică, de-a lungul anilor, lucruri extraordinare. Omul era pasionat de modalităţile de comunicare verbală în interiorul triburilor amazoniene şi ştia lucruri extrem de interesante despre acest spaţiu. La un moment dat, a descoperit, prin cărţile şi jurnalele academice ale americanilor, povestea unei comunităţi singulare din jungla Braziliei, cu numele de Pirahã. Mi-a relatat adesea aspecte din istoria culturală şi comportamentală a respectivilor indivizi (aproximativ 700 de suflete ascunse în pădurile virgine ale Americii de Sud, după estimările antropologilor), care m-au fascinat. Cu precădere, felul lor de a articula sunetele (specialitatea lui Bubu) este unic în lume. Pirahã nu vorbesc, ci murmură, cântă sau fluieră pentru a comunica între ei. Când se află la depărtare unul de celălalt, scot ţipete (asemănătoare celor transmise de păsări) pe diverse tonalităţi. Fiecare semnifică altceva, desigur. Totodată, „pălăvrăgesc” în timp ce mănâncă („mormăie” enunţuri stranii, pe fundalul masticaţiei, aducând cu nişte ventriloci). Practică şamanismul, specificitatea lor lingvistică provenind cumva din astfel de ritualuri criptice. Majoritatea informaţiilor despre tribul în cauză au fost furnizate mapamondului de către un misionar creştin – Daniel Everett – care s-a dus să-i convertească religios şi a sfârşit prin a-şi asuma el însuşi modul de viaţă insolit al aborigenilor. Urlică a citit cu mare atenţie cărţile lui Everett şi a urmărit un documentar realizat de el, intitulat, nu întâmplător, Gramatica fericirii. Pirahã sunt, după toate aparenţele, cei mai fericiţi inşi de pe pământ. Faptul decurge chiar din mentalitarul lor. Nu au trecut şi nici viitor. Trăiesc doar în prezent, un prezent stratificat în „bule” secvenţiale, „bule” în care omul păşeşte periodic. Când intră în una nouă, el îşi schimbă identitatea şi primeşte un alt nume. De aceea, Pirahã au zeci de apelative pe parcursul veţii. Fără regretul zilei de ieri, fără grija zilei de mâine, hoinari indolenţi într-o perpetuă zi de astăzi, au găsit, se pare, cu adevărat, secretul fericirii…

În urmă cu trei ani, Bubu a primit o bursă de cercetare în Brazilia, pentru care se lupta de multă vreme. M-am bucurat enorm. Avea, iată, şansa să studieze, la prima mână, limba şi obiceiurile din comunitatea Pirahã! Profesorul a fost, bănuiesc, absorbit de muncă, întrucât, pe parcursul acestui interval, noi, colegii lui, nu am avut veşti de la el. A revenit în ţară recent, luând întreaga Universitate prin surprindere. Imediat ne-am dat seama că Urlică se schimbase radical. Văzându-ne pe coridoare de la distanţă, scotea chiote terifiante, de şoim ucigaş, pentru a-şi manifesta bucuria revederii. Când ţi se adresa apoi, murmura lucruri neinteligibile ori cânta în tonalităţi macabre, ritualice, de parcă ar fi rostit descântece arhaice sau blesteme vrăjitoreşti medievale. Pe neaşteptate, începea să fluiere bizar, alternându-şi ţuguierea buzelor cu sunete guturale, ieşite din adâncurile fiinţei sale. Zgomotele sonore reveneau cu o frecvenţă îngrijorătoare, combinându-se cu activitatea îngurgitării de alimente. Bubu avea mereu asupra lui ceva de mâncare, dar nu pentru că i-ar fi fost foame, după cum am înţeles rapid, ci pentru a putea comunica în stilul Pirahã. Îşi umplea gura până la refuz cu hrană – în general cu produse de patiserie ce se fărămiţau grotesc în jurul buzelor „comunicatorului” – şi emitea vocabule nepământeşti, caracteristice unei posibile limbi extraterestre. Ochii i se dilatau monstruos în asemenea ocazii, iar el se îneca, negreşit, cu cantităţile uriaşe de aluat îndesate în cavitatea bucală. Ne repezeam, speriaţi, să-l batem pe spate şi să-l apăsăm energic în zona plexului, pentru a-l determina să elimine teribilul bol alimentar. Întâlnirile cu foneticianul deveniseră un coşmar, atât pentru cadrele didactice, cât şi pentru tinerii studioşi. Se zvonea că, la cursuri, icnea spasmodic până îşi tulbura profund auditorii, împingându-i la disperare. Un student (pasionat la rându-i de dialectele amazoniene) răspândise totuşi ipoteza că, atunci când şuiera de la catedră, Urlică deplângea de fapt, în limbajul Pirahã, nivelul scăzut de cunoştinţe al învăţăceilor săi…

Problema majoră a fost, culmea, alta. Nimeni nu mai ştia cine era Bubu Urlică. La reîncadrarea în Facultate, oferise numeroase adeverinţe în limba portugheză, conform cărora posesorul lor, adept al culturii Pirahã, ar fi pătruns în diverse „bule” temporale şi, ca atare, ar fi căpătat nume noi. Apăruseră o groază de foneticieni în Universitate: Nuţu Surlică, Dudu Mierlică, Şuţu Şparlică, Ţuţu Ghiorlică, Nucu Zburlică ş.a.m.d. Puteam deschide cel mai mare centru de studii amazoniene din univers. Specialiştii noştri se multiplicau precum Covidul 19. O ambulanţă cu semnalele luminoase şi sonore pornite (similare, probabil, vocalizelor Pirahã) a pus însă capăt acestei proliferări infecţioase…

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi