Comunicat

Se pare că, la dorinţa aproape octogenarului critic, sau, mai probabil, a emulilor săi, plecarea într-o lume mai bună ca aceasta, unde în ultima vreme Domnia Sa a avut parte numai de critici, vituperări şi contestaţii vehemente, a fost păstrată sub tăcere.

De altfel, ultimele informaţii despre aproape octogenarul preşedinte al USR erau foarte sărace şi transmise numei prin comunicate şi interpuşi. Domnia Sa nu prea mai apărea în presă, nu a fost anunţat nici la FILIT etc. Este drept, este văzut frecvent prin birouri sau pe Calea Victoriei, dar aceleaşi surse anonime ne informează că cel pe care-l mai vedem încă în carne şi oase nu este Domnul Manolescu cel adevărat, cel care a scris Istoria critică a literaturii române sau Arca lui Noe, ci altcineva. După ce marele critic a dispărut în neant, un Conclav de urgenţă format din emulii săi credincioşi: Gabriel Chifu, Daniel Cristea-Enache, Răzvan Voncu, Mircea Mihăieş, un oarecare LIS, precum şi alţi câţiva vătafi & aghiotanţi, după cum ne informează sursa citată, i-a găsit o sosie preşedintelui USR. Trebuie, a hotărât Conclavul, ca numirea unui nou preşedinte să fie pregătită în linişte.

Sigur, sosia sa, deşi leită fizic cu dublura autentică, este lipsită de capacităţile celei adevărate. Este vorba de un oarecare Nicolae Apolzan, mezelar din tată-n fiu de felul său. Emulii mai sus-pomeniţi l-au convins cu greu pe numitul Apolzan să renunţe la salamuri şi cârnaţi. Însă, după perieri panegirice, îmbiindu-l cu funcţia de academician, apoi de ambasador la UNESCO şi de şef peste scriitori, mezelarul Apolzan a acceptat să devină Manolescu. Se ştie că mai ales la senectute (căci Apolzan este şi el aproape octogenar) adularea, linguşirea şi zgândărirea orgoliului fac minuni, nici Apolzan-Manolescu nu a putut rezista acestora. N-a făcut excepţie în privinţa smintelilor şi metehnelor pe care le au îndeobşte moşnegii. Iar Apolzan-Manolescu, apropiindu-se de optzeci de ani, a căpătat şi altele. N-a ajuns numai încăpăţânat, rachiunos, arţăgos, plin de dorinţe deşarte şi vanitos, ci, dându-şi seama că numai puterea în societate îi mai poate aduce plăcere în viaţă, a devenit lacom de funcţii, invidios pe tineri şi lipsit de simţăminte de afectivitate şi înţelegere pentru cei din jurul său. Dintre plăcerile vieţii şi-a pierdut şi plăcerea cititului, fiindcă nu mai poate ţine minte o propoziţie de la început şi până la sfârşit, motiv pentru care nu-şi mai poate îngădui plăcerea scrierii unei cronici literare. Din aceste motive a devenit melancolic şi abătut, asta când nu este nemulţumit şi ranchiunos pe tot şi pe toate. A păstrat totuşi viclenia de vulpe să-şi atace adversarii prin interpuşi, cum am spus, adică prin emulii săi, care joacă şi rol de negrişori.

După unele surse, Nicolae Manolescu a fost depus în mare secret de către negrişori în Lacul Titicaca (Lacul Frumos în româneşte) din Peru, la o adâncime de 280 de metri, lac aflat în Anzi, la o altitudine de 3.812 metri. Indienii localnici sunt convinşi că Manco Capac (aşa îl numesc pe Nicolae Manolescu) a venit împreună cu Mama Ocllo (nu am putut depista personajul) din est, din Insula Soarelui, din mijlocul lacului sfânt, să dea naştere unei noi civilizaţii, el ca un luntraş aborigen în poncho roşu, stând în picioare, cu o prăjină lungă în mână, conducând luntrea, iar ea, chircită în spate, toarce lână de lamă pe un fus de lemn. Locul în care Manco Capac şi-a înfipt toiagul de aur a devenit locul ideal pentru dezvoltarea noii civilizaţii. Aici Capac (Manolescu) scrie cronici literare într-un nou limbaj, făcând noduri pe o funie de cânepă indiană din genul Cannabis.

După alte surse, ex-preşedintele şi-a găsit liniştea la Bellu, dar, ca şi în cazul celuilalt Nicolae – Ceauşescu, locul este ţinut secret. Emulii săi se tem ca prea mulţii scriitori făcuţi cu hapca (cam vreo 2.000 mii) sub mandatul manolescian să nu facă tam-tam nepermis de mare cu depunerea de coroane omagiale ca mulţumire că au primit jumătate de pensie din banii de la bugetul ţării datorită Domnului Manolescu. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări până când acest pământ să-şi strângă toate sevele să le ridice în ţeava altui crin de tăria odorantelor acestui conducător al scriitorilor români.

P.S.: Textul acesta este un pamflet. Rog să fie tratat ca atare. Îi urez Domnului Manolescu viaţă lungă şi fericită, eliberată de angaralele mult prea stufoase ale breslei scriitoriceşti.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist