Confreria dictatorilor

Istoricul olandez Frank Dikötter, specialist în istoria Chinei comuniste (e, de altfel, profesor la Universitatea din Hong Kong), a publicat anul trecut o carte intitulată Cum să fii dictator. Cultul personalităţii în secolul XX, tradusă acum prompt de editura Polirom. Cartea e o suită de opt portrete, din care nu lipseşte – după cum constatăm cu mândrie patriotică – Nicolae Ceauşescu; ceilalţi şapte dictatori sunt Mussolini, Hitler, Stalin, Mao, Kim Ir Sen, Duvalier şi Mengistu, ceea ce înseamnă că omul nostru din Scorniceşti se află într-o companie selectă. Puteau fi prezente, o spune chiar autorul, şi alte nume, spre exemplu, Tito, Enver Hoxha, Castro, Mobutu, Bokassa etc., etc.: secolul XX a fost darnic în ce priveşte demenţii şi sceleraţii care au ajuns să deţină puterea absolută în ţările lor. Pe Dikötter îl interesează în primul rând mecanismele cultului personalităţii, fapt pentru care reconstituie conştiincios biografiile celor opt şi scoate în evidenţă elementele care îi fac să devină obiectul unei fervori aproape mistice, deşi „aproape” e poate un cuvânt în plus. Chiar dacă nu aduce noutăţi spectaculoase, cartea este accesibilă şi antrenantă. Din capul locului, autorul semnalează paradoxul dictatorului modern: acesta trebuie să inspire frică, dar în acelaşi timp să creeze iluzia că are sprijinul necondiţionat al populaţiei. Cultul personalităţii, rezultat – de fiecare dată- al unei vaste operaţiuni de propagandă, este menit să întreţină această iluzie, obligându-i pe supuşi să se întreacă în a aduce laude cât mai deşănţate liderului suprem.

Deşi ajunşi la putere în momente istorice şi în circumstanţe diferite, cei opt au în comun o mulţime de lucruri, asupra cărora voi reveni pe parcurs. Există, bineînţeles, şi caracteristici care îi individualizează. Mussolini se comporta ca un actor (deşi mai potrivit ar fi să spunem cabotin). Şi îşi pregătea în detaliu prestaţiile publice. El a „brevetat” nişte mărci ale cultului personalităţii pe care le regăsim la mai toţi ceilalţi dictatori: adunările populare grandioase, obligaţia ca ziarele să-i publice pe prima pagină cuvântările, constituirea mitului „liderului providenţial”, crearea legendei conform căreia el nu se odihneşte niciodată (fereastra biroului său e luminată şi noaptea, legendă ce reapare la Stalin, cu fereastra luminată a biroului de la Kremlin) etc. Ca şi în alte cazuri, greu de înţeles este atât adoraţia pe care i-o arată poporul, cât şi admiraţia pe care o declară proeminente personalităţi (Churchill, Gandhi). Hitler era un profesionist al „vizitelor de lucru”: se ducea cu avionul undeva, oamenii îl aşteptau ore întregi înşiraţi de-a lungul drumului şi când apărea îl aclamau frenetic. Precum alţi dictatori megalomani, Hitler e obligat la un moment dat să raţionalizeze alimentele şi să ducă o politică de austeritate (dădea, evident, prioritate industriei de război). Ca, mai târziu, Ceauşescu sau Kim Ir Sen, Hitler imagina construcţii monumentale şi plănuia o radicală transformare a Berlinului. În ce-l priveşte pe Stalin, pe lângă expansiunea mondială a cultului personalităţii sale, el se remarcă şi prin ferocitatea cu care şi-a eliminat adversarii, reali, potenţiali sau închipuiţi. Un elev conştiincios al „geniului de la Kremlin, binefăcător al omenirii” s-a dovedit Kim Ir Sen, care a organizat un proces-spectacol în cea mai autentică tradiţie stalinistă. Kim s-a impus ulterior ca un maestru în a distribui „indicaţii preţioase” în cele mai diverse domenii de activitate, a promovat în posturi importante membri ai familiei şi s-a preocupat să-i dea poporului impresia că este un lider de anvergură internaţională, ascultat şi respectat (la fel au procedat Ceauşescu şi Duvalier). Modelul stalinist a fost determinant în ascensiunea lui Mao, ucenicul reuşind performanţa să-şi depăşească maestrul în ce priveşte numărul victimelor. Duvalier e un caz curios: el este o persoană de culoare, dar practică un rasism programatic, atât un rasism anti-alb, cât şi un rasism… anti-negri: „Noi suntem oameni de culoare, superiori altor oameni de culoare (…) noi, oamenii de culoare din Haiti, ne considerăm superiori tuturor celorlalţi care există în lume”. Cu Duvalier în Haiti şi cu Mengistu în Etiopia, dictaturile apar în ipostaza lor caricaturală, deşi nici în alte cazuri nu lipsesc – dimpotrivă – penibilul şi ridicolul.

Ceea ce frapează, în fine, este recurenţa unor aspecte care par consubstanţiale dictaturii: omagiile fără limită, intoxicarea întregii populaţii, inclusiv a copiilor, căci manualele au obligatoriu fotografia Conducătorului, însoţită de texte „mobilizatoare”, mania telegramelor de adeziune şi de felicitare, spectacolele faraonice, coruperea scriitorilor – a artiştilor în general – care fac exces de zel pentru a-l glorifica pe lider etc. Fireşte, dictatorul se aşteaptă la aceste manifestări slugarnice, dar ele sunt coordonate de un aparat de propagandă perfect pus la punct şi sunt supravegheate de un aparat represiv eficient şi temut.

Un lucru nu explică Dikötter în cartea sa: cum se poate ca un popor să cadă în admiraţia unui bâlbâit ca Ceauşescu sau a unui cabotin ca Musollini. Şi cum există astăzi nostalgici ai lui Ceauşescu şi ai lui Stalin, înseamnă că acea admiraţie a fost sinceră. E bine însă că autorul ne avertizează că dictaturi există şi în secolul XXI şi că Xi Jingping merge neabătut pe urmele lui Mao. Venind din partea unui specialist în problemele comunismului chinez, această punere în gardă merităsă fie reţinută.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor