Conservarea textelor vechi între diortosire şi editare ştiinţifică* (V)

Ca să revin la analogia cu restaurarea frescelor, cred că reiese limpede că responsabilii Bisericii, ierarhii preocupaţi de conservarea tradiţiei în autenticitatea ei, vor proceda tot aşa cum fac pentru a reface picturile dintr‑o veche mănăstire. Vor apela nu la „pricepuţiˮ din anturajul lui, ci la experţi verificaţi. În înţelepciunea lor, vor şti să apeleze la serviciile unor filologi calificaţi. Pot fi siguri că filologii nu sunt arghirofili, cei mai mulţi îşi fac treaba din vocaţie şi pasiune. Din activitatea de editor de texte vechi nu se câştigă aproape nimic. Îţi trebuie mult altruism şi ca să spun aşa, fără să ocolesc cuvintelele mari, un patriotism autentic. Este drept că, dacă ar mai ieşi şi un bănuţ, n‑ar strica, mai ales pentru cei tineri. Necesitând resurse intelectuale superioare şi o bună pregătire de specialitate în disciplinele pe care le‑am numit mai sus (paleografie, dialectologie istorică etc.), este limpede că această activitate nu s‑a desfăşurat până acum aşa cum se cuvinte decât în marile universităţi ale României, la Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara.

Apropiindu‑mă de final, aş vrea să dau câteva exemple. Întâi şi întâi, bunele exemple aproape nici nu trebuie evocate. Nici metoda aceasta a transcrierii interpretative nu e perfectă, sunt mici diferenţe între opţiunile Şcolii de la Iaşi şi cele ale Şcolii de la Bucureşti. De exemplu, celebra slovă chirilică iati, care poate reda diftongul ea din mergea sau un e deschis în cuvinte de tipul leage, mearge, diftong care, ulterior, s-a monoftongat în vorbirea majorităţii românilor. Sunt chestiuni de fineţe. Alt exemplu, pe înţelesul tuturor: sunetul ă este notat de trei grafeme chirilice diferite, care pot nota, uneori, şi sunetul î. Judecata critică a editorului constă în a decide, în funcţie de contextul epocii, de zona dialectală de unde vin scriptorul sau tipograful, dacă va transcrie, de exemplu mănăstire sau mînăstire, pîne sau păne, cîne sau căne. În nici un caz nu va falsifica realitatea istorică transcriind pîine şi câine, introducând o normă de rostire a românei literare actuale într‑un text vechi de sute de ani. O judecată istorică este necesară de fiecare dată când ne aflăm în faţa unei astfel de situaţii. Între specialişti, asemenea chestiuni încă sunt în dezbatere. Dar nu despre asta este vorba aici, despre chestiunile de nuanţă dezbătute de specialişti. Ceea ce criticăm noi este mutilarea textelor. Un exemplu uluitor de incompetenţă inconştientă ni‑l oferă un anume domn Băbuţ de la Oradea, posesor al unei edituri, care s‑a „specializatˮ de decenii bune în publicarea pe bandă rulantă a textelor româneşti vechi. Filologul improvizat de la Oradea „diortoseşteˮ şi tot „diortoseşteˮ în scopuri lucrative texte fundamentale ale vechii culturi româneşti. Bietul om nici proprietatea termenilor nu o stăpâneşte prea bine. El zice că traduce, săracul (!), „traduce din chirilică în limba românăˮ. Vă daţi seama, absurda expresie „a traduce din chirilică” atestă nivelul intelectual al omului. Are şi o editură personală, cum spuneam, şi a umplut piaţa cu tot felul de făcături. Din fericire, la librăria Mitropoliei noastre nu au ajuns produsele lui sau nu au MAI ajuns produsele lui.

Acum vreau să dau şi un exemplu absolut regretabil. Este vorba despre o carte publicată de reputatul scriitor, teolog, slavist şi istoric literar Dan Zamfirescu, pe care nu pentru performanţele sale protocroniste şi pentru slăvirea de odinioară a lui Ceauşescu îl respectăm foarte mult. Domnul Dan Zamfirescu şi-a câştigat mari merite editând, împreună cu slavistul Gheorghe Mihăilă Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Îi suntem de asemenea recunoscători pentru monumentala ediţie din 1990 a Filocaliei în limba slavonă (Dobrotoliubie, 1793), a marelui erudit Paisie Velicicovski, creatorul vestitei şcoli de traducători de la Mănăstirea Neamţ. Domnul Dan Zamfirescu a reeditat cu câţiva ani în urmă (2011) Cazania de la 1643 a lui Varlaam, care fusese editată onorabil de către Jean Byck în 1943, numai că ediţia aceea era deja depăşită, între altele şi pentru că amesteca, în transcriere, unele slove chirilice. Sunt dator să menţionez cu respect că, dincolo de unele minore erori şi de tonalitatea excesiv de „patriotic‑entuziastăˮ specifică autorului, studiile erudite pe care Dan Zamfirescu le‑a publicat sunt esenţiale pentru înţelegerea cadrului istoric, a surselor şi a metodelor de lucru ale marelui mitropolit. Numai că, din punct de vedere al acurateţii textului Cazaniei, ediţia domnului Zamfirescu este minată de o strategie greşită, aceea a intervenţiei în textul de la 1643. În mod judicios, după cum se şi cuvine, iniţial, editorul a apelat la serviciile unui profesionist, cercetător cu formaţie lingvistică, doamna Stela Toma, editoare, între altele, a Psaltirii slavo‑române a lui Coresi şi a Hronicului lui Cantemir. Doamna Toma a efectuat o transcriere corectă, potrivit principiilor transcrierii fonetice interpretative, a textului integral al Cazaniei. Ca editor, domnul Zamfirescu a considerat că îşi poate permite să intervină în textul livrat de doamna Toma, adică în textul original al lui Varlaam, în scopul de a‑l ajuta pe cititorul de astăzi să înţeleagă mai bine limba veche. Intervenţiile sale sunt expuse pe larg de domnul Zamfirescu în Nota asupra ediţiei. De exemplu, editorul l-a înlocuit pe dz, ori cu z, scriind Dumnezeu, în loc de Dumnedzău şi ziuă în loc de dzuă şi aşa mai departe. Or, acest sunet, notat sistematic cu o slovă chirilică specială (dzialo), este o marcă extrem de specifică a dialectului literar moldovenesc. A mai înlocuit, în plus, şi cuvinte considerat obscure astăzi! Dispar din text, înlocuite cu echivalenţele lor din limba de astăzi, splendide cuvinte vechi, de origine latină, precum adverbul/ prepoziţia decindea ‘dincolo; de partea cealaltă’. Mă întreb: care este profilul cititorului la care se gândeşte domnul Zamfirescu? Dacă este vorba despre eventualii cititori cu instrucţie medie, interesaţi de „cărţile sfinteˮ, aceştia vor apela oricum la ediţiile moderne ale Cazaniei, mult mai accesibile. În schimb, profesioniştii, lingvişti, istorici literari, profesori de limba şi literatura română, ar fi interesaţi să aibă la îndemână textul original al lui Varlaam şi nu un text hibrid, inautentic. Aşadar, impozanta ediţie este, ca să mă exprim blând, inutilă.

Cazania lui Varlaam (1643)

Din tot ceea ce am spus până acum, se vede limpede că împărtăşesc convingerea că publicarea vechilor texte româneşti transcrise din scrierea chirilică în ortografia actuală este o operaţie necesară şi inevitabilă, pentru a asigura accesul unui public mai larg la conţinutul cărţilor vechi. Îmi fac însă datoria de a vă informa, stimaţi auditori, că există şi o poziţie contrară, împărtăşită de exemplu de unii colegi germani, potrivit cărora textele vechi ar trebui editate aşa cum au fost scrise sau tipărite, adică în scrierea chirilică. Argumentul principal pe care îl invocă aceşti romanişti este acela că grafia originală însăşi face parte din integralitatea textului respectiv. Prietenii mei, romanişti germani, îmi pun întrebarea (retorică): „Oare atunci când edităm textele greceşti vechi, le transliterăm în litere latineşti, sau păstrăm grafia grecească originală?ˮ Singurele răspunsuri pe care am putut să le formulez faţă de această poziţie maximalistă au fost următoarele: mai întâi, grafia chirilică nu se bucură la români de prestigiul universal al scrierii greceşti; în al doilea rând, necesitatea de a asigura accesul publicului cult la textele vechi justifică această decizie.

Înaltpreasfinţia Voastră, stimaţi colegi, îmi cer scuze pentru accentele poate mai aspre pe alocuri, dar cred că problema pe care o dezbat nu este deloc lipsită de importanţă.

* Prezentul text reprezintă substanţa unei comunicări prezentate în cadrul Simpozionului Internaţional „Local şi universal în Ortodoxia românească. Credinţă – Unitate – Identitate”, Iaşi, 9-11 mai 2018, organizat de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, în colaborare cu Facultatea de Teologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi