Conservatorism, liberalism

Reverberaţiile dilemei cuprind întregul spaţiu de viaţă, cu semnificaţii de luat în seamă în toate domeniile, inclusiv în arta spaţiului, unde conversaţia dintre tradiţie, inovaţie şi întâmplare rămâne vizibilă peste generaţii.

Un cunoscut savant, Leroi-GourhanAndré, într-o carte la fel de cunoscută, „Gestul şi Cuvântul”, a reconstituit cursul vieţii umane, urmărind cu atenţie urmele arheologice şi datele istorice, în încercarea relevantă de a circumscrie fluxul inversibil al comunicării pornit de la imagine şi gest, urmat de texte complexe şi diversificate, ajuns în labirintul noilor imagini în lumea căreia gestul îşi pierde capacitatea de exprimare tradiţională şi expresivă. Se întâmplă o deşertare a fiinţei a cărei fabuloasă memorie originară devine memorie tehnologică. Pe drumul vidării de memorie a fiinţei, imaginile începutului sunt într-un parcurs urnit cu încetinitorul. În timpii din urmă, din ce în ce mai scurţi, parcursul se transformă într-un fel de explozie a cărui semnificaţie se concentrează pe sfârşitul comunicării adânci între oameni profunzi.

În căutarea gesturilor primare din evoluţia darvinistă a vieţii, savantul ajunge la o concluzie tulburătoare: nu există o legătură de continuitate, evolutivă, între patrupede primate şi oameni raportat la verticalitate. Mai mult, mulţi antropologi s-au înşelat căutând evoluţia spre umanitate în mărimea craniului, implicit a creierului, şi micimea protuberanţei maxilofaciale. Fals! În realitate umanitate înseamnă axialitatea coloanei vertebrale încoronată de craniu. Iar omul cu această axă perfect verticală a apărut în lume la un moment dat, fără verigi de legătură sesizabile spre această verticalitate.

Naşterea axelor verticale, implicit a celor orizontale, înseamnă naşterea structurii culturale a spaţiului de viaţă, a arhitecturii şi urbanismului. Şi întrucât verticala legăturii pământului cu cerul este, cel puţin până în zilele noastre, o constantă, ea este şi o funcţie genetic conservatoare. Nevoia de monument, monumentalitate, atât la nivelul aspiraţiilor personale, cât şi comunitare este încă esenţială. În istoria arhitecturii şi a urbanismului, se poate citi cu uşurinţă, perioadele de stabilitate conservatoare, cu reguli persistente, oferă posterităţii spaţii urbane şi arhitectură mult mai expresivă, mai valoroasă decât perioadele liberaliste când codurile sunt sparte şi noile zări de expresivitate trec prin zone de întâmplare, deseori dureroase, până la liniştirea, cuminţirea nevoii de originalitate cu orice preţ, chiar cu preţul speculei şi al costurilor minime.

În timpul primului război mondial, regina Maria a locuit la Iaşi. Îi plăcea foarte mult să plece călare, în excursii lungi, în împrejurimi. A scris atunci o carte despre frumuseţile României, nu numai a peisajelor natuale, dar şi a caselor de la ţară, a bisericilor mai mici sau mai mari, a troiţelor şi a fântinilor, a hanurilor şi nu în ultimul rând despre frumuseţea oamenilor, cuminţenia şi nobleţea lor. Cartea aceasta a fost publicată în Anglia şi se dorea a fi un mesaj elocvent despre subtilitatea, armonia şi profunzimea culturii tradiţionale româneşti de care se îndrăgostise ireversibil. Suferea ori de câte ori aceste vechi bijuterii cizelate în timp dispăreau pe drumul modernizării şi „civilizării”.

Tezaurul arhitectural al satelor româneşti, în puţine şi scurte momente semnificative, izvor de inspiraţie pentru arhitectura contemporană, aproape a dispărut. S-a păstrat în muzee unde este mult apreciată de străini şi totuşi noi, în deplină libertate de autodistrugere, imităm forme străine. Este un fenomen inexplicabil câtă vreme, multă vreme, mari şi importante personalităţi ale culturii româneşti au fost la origine ţărani. În consecinţă, o mişcare estetică, prin care tradiţiile româneşti în arhitectură şi urbanism să capete astăzi statutul de izvoare fireşti pe existenţa cărora să ne bazăm continuitatea ar putea fi un balsam tămăduitor pentru rănile grave pe care ni le-am făcut singuri.

O metaforă a conservatorismului versus liberalism, concluzivă se află la Paris. Cu puţin timp în urmă am vizitat centrul cultural Georges Pompidou. Întotdeauna căutat de vizitatori, cu lungi cozi de aşteptare pentru vizitatori. Două etaje întregi sunt rezervate artei secolului douăzeci, realizată între exact 1900 şi 2000. Parcurgând-o îţi oferă imaginea totală a libertăţii de expresie, este o imagine a unui secol bolnav, fără repere de idealitate. Pare, şi este zvârcolirea, agonia simţului estetic înaintea pulverizării în neant.

În colţul pieţei centrului cultural a fost refăcut în arhitectură simplă privită din exterior atelierul lui Brâncuşi. Circuitul interior pe circumferinţa atelierului lasă să se vadă prin sticlă sculpturile aşezate în spaţiu după gândul marelui sculptor. Vizitatorii intră ca într-o biserică, impresionaţi, mulţi cu lacrimi în ochi. Au în faţă frumuseţea esenţelor cu origini imemoriale şi care nu se va ofili niciodată.

M-am bucurat să pot face această comparaţie şi m-am întristat îndată peste măsură. Pentru noi, astăzi, Brâncuşi nu există, deşi este esenţa tradiţiei noastre. Pentru noi, astăzi, tradiţia nu există, deşi este esenţa sufletului nostru…

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului