Context bun, calităţi slabe. Şansele lui Iohannis la conducerea NATO, analizate de la Iaşi

Realitatea este că NATO traversează o perioadă delicată chiar dacă aderarea Finlandei şi a Suediei a dus la o consolidare a flancului în regiunea Mării Baltice unde Estonia, Letonia şi Lituania sunt într-o poziţie vulnerabilă în raport cu Federaţia Rusă. Sunt însă destule tensiuni interne privind natura şi dimensiunea sprijinului pentru Ucraina în care sunt implicate între altele Franţa, Germania, Marea Britanie, chiar dacă recenta reuniune de la Berlin a aşa-numitului triunghi Weimar (Germania, Franţa, Polonia) a încercat să ofere public o imagine de unitate. Există de altfel tensiuni serioase chiar în interiorul coaliţiei de guvernare de la Berlin. Pe fondul unei diminuări constante a sprijinului public din Germania pentru sprijinirea Ucrainei, cancelarul social-democrat Olaf Scholz, al cărui partid a pledat tradiţional pentru o relaţie privilegiată cu Moscova, se opune livrării de rachete Taurus Kievului spre nemulţumirea celorlalte două partide din coaliţie şi a opoziţiei creştin democrate.

Interceptarea unei convorbiri online, gestionată neglijent de ofiţeri de rang înalt din armata germană, făcută publică de canalul media guvernamental rus RT, şi informaţia scăpată, e neclar dacă accidental sau nu, de Scholz despre prezenţa unor militari britanici care îi asistă pe ucraineni în operarea rachetelor Storm Shadow, au pus suplimentar gaz pe foc în relaţiile dintre membrii cheie din NATO. Spre satisfacţia Kremlinului. De pildă Ben Wallace, fostul secretar britanic al Apărării, a reacţionat dur spunând că „Scholz a arătat că, în ceea ce priveşte securitatea Europei, el este omul nepotrivit, aflat la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit”.

Iar asta se întâmplă într-un moment în care secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, al cărui mandat se va încheia la începutul lunii octombrie, le-a cerut aliaţilor să furnizeze urgent Ucrainei muniţiile necesare pentru a rezista presiunii militare a Rusiei, în absenţa cărora situaţia de pe front se deteriorează rapid.

În interiorul alianţei există deosebiri importante atât în privinţa dimensiunii sprijinului pentru Ucraina, cât şi în privinţa percepţiei impactului de ansamblu al conflictului în Europa şi pe plan global. Unii consideră că Rusia a fost provocată de expansiunea NATO către Est şi nu face decât să reacţioneze legitim din raţiuni de securitate. Alţii chiar sunt de părere că de fapt NATO nici nu ar trebui să mai existe din moment ce, la încheierea Războiului Rece, Pactul de la Varşovia s-a desfiinţat. În fine sunt şi cei care cred că tot ce-şi doreşte Putin este să se consfinţească incorporarea Crimeei şi a părţii din Donbas pe care o controlează deja şi ca Ucraina să nu intre în NATO. Aşa că dacă s-ar ajunge la un acord, războiul s-ar putea termina relativ satisfăcător pentru ambele părţi, spre uşurarea generală.

Ce se uită în toate aceste cazuri este că, la fel ca Iranul sau China, Rusia este o putere imperială care priveşte lumea şi relaţiile internaţionale cu totul altfel decât o face Occidentul. Consideră, de pildă, că este îndrituită legitim să-şi recupereze cel puţin o parte din sfera de influenţă din perioada Uniunii Sovietice. Într-un discurs relativ recent Putin şi-a exprimat regretul chiar faţă de pierderea unor teritorii care făcuseră parte din Imperiul Ţarist, precum Polonia şi ţările baltice, după Primul Război Mondial. Este un element esenţial care trebuie avut în vedere ori de câte ori se discută despre arhitectura de securitate de pe continent şi aspiraţiile Federaţiei Ruse.

De partea cealaltă a Atlanticului există un curent tot mai răspândit la nivelul opiniei publice reticent dacă nu chiar ostil continuării ajutorului pentru Ucraina. Există o motivaţie radicală care pleacă de la premisa că America trebuie să se concentreze pe rezolvarea provocărilor interne, în principal cea reprezentată de migraţia ilegală acceptată şi chiar încurajată de administraţia Biden, şi o alta care pleacă de la ideea că având în vedere resursele limitate Statele Unite trebuie să se concentreze pe competiţia cu China lăsând conflictul din Ucraina pe seama europenilor.

Numai că e îndoielnic că europenii vor putea face asta singuri, din cauza capacităţii lor militare limitate, a inexistenţei unei baze industriale care să poată susţine eforturile de război, după ce, ca urmare a globalizării, producţia de bunuri s-a mutat în mare parte în afara continentului, şi, nu în ultimul rând, a deficitului de voinţă politică, a pacifismului inoculat la nivelul societăţii. Se vorbeşte adesea despre PIB-ul cumulat al Europei care îl depăşeşte cu mult pe cel al Rusiei numai că nu PIB-urile intră în luptă. S-a văzut de atâtea ori în istorie cum civilizaţii sofisticate şi bogate, imperii precum cel chinez în perioada invaziei mongole, au sucombat în faţa unor agresori brutali foarte determinaţi.

De aceea este de aşteptat ca în cazul unei retrageri chiar şi parţiale, dar semnificative a Americii de pe continent, pe fondul anti-americanismului larg răspândit în Franţa şi Germania să prindă consistenţă ideea negocierii unui acord separat de securitate cu Moscova, chiar dacă tonul dur al unor discursuri poate da impresia contrară. Prin această lentilă trebuie privite, de pildă, şi ultimele declaraţii ale lui Macron. Preşedintele francez vrea să exploateze blocajul din Congresul american privind alocarea bugetară pentru Ucraina şi sperietoarea cu posibila revenire a lui Donald Trump la Casa Albă, pentru a readuce în discuţie proiectul unei Europe suverane, bineînţeles sub cârma Parisului.

E drept, sunt şi critici raţionale legate de maniera în care este abordat sprijinul Kievului. Pe de o parte a existat o diferenţă serioasă între retorica Casei Albe din acest punct de vedere şi implementare. Şi administraţia Biden, ca şi Olaf Scholz de altfel, au introdus permanent restricţii la livrările de armament către Ucraina de teama de a nu provoca Rusia, care ar fi putut duce la escaladare şi chiar la un pericol nuclear. În afară de asta devine tot mai clar că nu este precizat un obiectiv strategic realist în privinţa conflictului. Este nerealist să crezi că dacă nu-i mai dai armament Ucrainei, apropo de ce a spus şi Putin în interviul acordat lui Tucker Carlson, se va ajunge repede la negocieri şi încetarea conflictului. De ce ar renunţa Moscova la obiectivul său strategic de a controla întreaga Ucraină prin instalarea unui regim marionetă la Kiev atunci când adversarul este într-o poziţie atât de dezavantajoasă? Dar la fel de nerealist începe să devină şi obiectivul maximalist al Ucrainei, acela de a recupera integral teritoriile pierdute în 2014.

De altfel chiar şi în Ucraina suportul pentru acest obiectiv se redusese, încă din octombrie anul trecut, a scăzut de la 70 la 60 de procente. Apoi, doar 17 procente dintre polonezi mai cred că Ucraina mai poate câştiga războiul. În timp ce partidele politice care critică sprijinul necondiţionat pentru Ucraina, precum AfD în Germania, FPÖ în Austria, partidul lui Marine Le Pen în Franţa, sunt în creştere în sondaje.

Acesta este contextul în care Klaus Iohannis a anunţat că se înscrie în cursa pentru obţinerea poziţiei de secretar general NATO. Primele reacţii au fost mai degrabă critice. Un influent cotidian german, FAZ, nota că astfel se creează tensiuni în alianţă într-un moment critic pentru Europa. Mai întâi pentru că e vorba de o ieşire deliberată din economia procedurilor şi a circuitului decizional tradiţional în astfel de cazuri. Conform cutumei, poziţia de secretar general revine unui european şi se decide în baza unor consultări în culise în care Statele Unite, care au de departe ponderea militară cea mai mare în organizaţie, au un rol hotărâtor. Nu e vorba de nici un fel de proces democratic care să justifice depunerea unei candidaturi. În al doilea rând, pentru că deja principalele puteri din NATO, Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi Germania, îşi anunţaseră deja sprijinul pentru premierul olandez Mark Rutte, care în prezent se află în fruntea unui guvern interimar.

Situaţia actuală este însă foarte diferită. Din varii motive, opoziţia faţă de Mark Rutte este substanţială. În primul rând dinspre ţările baltice. De pildă, fostul preşedinte al Estoniei, Toomas Hendrik Ilves, a pus în discuţie credibilitatea morală a alegerii lui Mark Rutte, care ar fi al patrulea olandez care ar ocupa această funcţie şi s-a aflat timp de 13 ani în fruntea unui guvern cu un buget al apărării mult sub ţinta de 2 procente din PIB. În ceea ce îl priveşte pe Viktor Orban, acesta nu-i poate ierta lui Rutte criticile dure la adresa sa, după cum nici bulgarii nu uită probabil poziţia Olandei în privinţa Schengen-ului. Şi este posibil ca Erdogan să fie şi el tentat să se opună unui politician din Europa de Vest. E un front de rezistenţă destul de substanţial pe care suporterii lui Rutte vor avea dificultăţi să-l destrame prin presiuni în culise.

În aceste condiţii Klaus Iohannis pare să fi prins un culoar favorabil, fie pentru poziţia de secretar general, fie pentru a intra eventual în negocieri pentru una din Uniunea Europeană. Un cumul de factori pare să-l favorizeze: iritarea la nivel personal faţă de Rutte, iritarea Estului faţă de faptul că este lăsat regulat la o parte la atribuirea unor astfel de poziţii de vârf, lucru pe care nu este simplu să-l ignori atunci când ai un conflict în imediata vecinătate a acestui flanc NATO, plus importanţa în creştere a regiunii Mării Negre. Apoi, un secretar general din Est este şi un semnal simbolic transmis Rusiei care cu siguranţă nu a renunţat la ideea de a-şi recupera măcar parţial o sferă de influenţă în regiune. Dar unul care să nu fie totuşi văzut drept excesiv de agresiv faţă de Moscova, aşa cum este Kaja Kallas, premierul Estoniei, pe care Rusia a inclus-o pe o listă neagră.

Klaus Iohannis pare să-şi fi pregătit cu grijă paşii urmărindu-şi cu multă determinare interesele proprii. Este posibil ca vizita pe care a făcut-o la Kiev în iunie 2022 împreună cu Emmanuel Macron, Olaf Scholz şi Mario Draghi să fie chiar un gest pregătitor pentru demersul de acum. În afara de asta, un amănunt în general trecut cu vederea este acela că exact atunci când, pe 22 februarie, Casa Albă îşi anunţa sprijinul pentru Mark Rutte, apărea o informaţie pe Bloomberg că şi Klaus Iohannis ar fi interesat de poziţia de secretar general. E greu de crezut că a fost doar o întâmplare. Ce rămâne de stabilit este doar dacă preşedintele ar fi încercat să obţină de la americani acceptarea lui pe o listă rezervă. Cunoscând cu câtă minuţiozitate îşi urmăreşte interesele şi prudenţa de care dă dovadă nu pare deloc exclusă ipoteza.

Sigur, întrebarea este dacă Klaus Iohannis este potrivit pentru funcţie. Secretarul general nu are în realitate o mare putere de decizie. În chestiunile majore deciziile le iau în principal marile puteri din NATO, în special America. Îndeplineşte însă rolul de diplomat, de mediator dacă este cazul, de om de comunicare, rol pe care Jens Stoltenberg l-a jucat cu succes mai ales în aceşti ultimi doi ani.

Dacă ne uităm la ceea ce făcut în România mulţi vor fi tentaţi să-l vadă nepotrivit pe Klaus Iohannis. Dar în astfel de situaţii ceea ce contează este încadrarea într-o grilă de criterii, diferită faţă de cea cu care se operează în ţară. „Pe plan intern, Iohannis este adesea criticat pentru modul său distant şi stilul laconic”, scrie Brussels Signal. „Dar, în practică, el s-a dovedit a fi un politician extrem de eficient şi flexibil, menţinând o puternică influenţă asupra puterii prin reformarea guvernelor în momente cheie. În 2021, el a supravegheat chiar crearea unei coaliţii stânga-dreapta după modelul german, o abilitate politică importantă care ar fi vitală în gestionarea politicii NATO.” La fel, ar putea fi apreciat favorabil şi faptul că sprijinul masiv pentru Ucraina derulat prin România s-a făcut extrem de discret. „Iohannis a considerat că este mai potrivit ca România să ajute Ucraina în mod discret, dar eficient, chiar şi cu preţul recunoaşterii internaţionale”, subliniază aceeaşi publicaţie. Care adaugă că un secretar de etnie germană provenit din Est ar fi un liant simbolic între cele două părţi ale continentului.

Cât de mult vor cântări aceste argumente în final e dificil de spus. Dar şansa lui Iohannis este că în acest moment e greu de identificat un contracandidat care să poată bifa toate căsuţele, practic obligatorii, pentru poziţia de secretar NATO în aceste vremuri tulburi pentru Alianţă.