În acest sens, Legea asupra contabilităţii publice (din 31 iulie 1929) era cât se poate de clară şi, în acelaşi timp, drastică. La art. 125 se preciza care erau documentele justificative ale plăţilor ce puteau greva bugetul statului, ca în art.224-226 să fie stabilite răspunderi şi sancţiuni dintre cele mai descurajatoare. Traficarea sau utilizarea fondurilor ori a materialelor publice în folosul funcţionarului sau al unei terţe persoane constituia fapta de delapidare.

Conform art.127, „Delapidările sau deturnările de bani publici, sub orice formă, se vor pedepsi conform legilor penale, civile sau militare în vigoare în momentul săvârşirii.” (M.Of. no.167 din 31 iulie 1929). Totuşi, va trebui să observăm că în anumite împrejurări, cu totul speciale, Legea contabilităţii publice nu a putut fi respectată în litera şi spiritul ei. Avem în vedere exerciţiul financiar 1940-1941, când urmare condiţiilor excepţionale în care s-au făcut operaţiunile de evacuare a teritoriilor cedate de România, unele instituţii publice nu au avut timpul necesar să-şi procure actele justificative cerute de legea amintită.

Să ne gândim doar la condiţiile în care au fost puse în aplicare ultimatumurile Uniunii Sovietice din 26 şi 28 iunie 1940, care au dus la pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa… Soluţia propusă Preşedenţiei Consiliului de Miniştri de către ministrul finanţelor, Generalul N. Stoenescu a fost una de a se obţine un decret care să stipuleze derogarea de la lege, presupunând „instituirea unei comisii pe langă Ministerul Finanţelor care va da avize asupra justificării cheltuielilor menţionate mai sus, pe bază de dovezi, prezentate de instituţii, aceste avize ţinând locul actelor justificative…” (Raport MF no.44331 din 5 mai 1941). Invocându-se forţa majoră, s-a prevăzut şi că „odată cu avizul privind justificarea cheltuielilor pentru diferite lucrări executate sau în curs de executare din teritoriile cedate, această comisie să avizeze şi asupra eliberării garanţiilor depuse de antreprenori cu ocazia licitaţiilor sau adjudecării lucrărilor”. Decretul-Lege odată emis (no.1255 din 6 mai 1941 – pentru justificarea cheltuielilor instituţiilor publice din teritoriile evacuate) reglementa înfiinţarea respectivei comisii, care „îşi va putea da avizul său pe bază de chitanţe, referate, declaraţii şi în genere pe baza oricărei dovezi din care s-ar putea constata realitatea cheltuielilor” (Art.1). Totodată, „comisia va aviza asupra eliberării garanţiilor depuse de antreprenori cu ocazia licitaţiilor sau adjudecării lucrărilor” (Art.3). Printre împuterniciri o regăsim şi pe aceea că putea invita pe toţi aceia în măsură să dea declaraţii lămuritoare asupra realităţii/legalităţii cheltuielilor analizate.

Avizele necesitau o motivare adecvată, acestea ţinând locul actelor justificative a cheltuieliior efectuate în teritoriile cedate în cursul exerciţiului 1940-1941 şi după data de 1 aprilie. Potrivit unui ultim articol (4), „În cazurile în care nu se vor prezenta dovezi suficiente pentru justificarea cheltuielilor făcute, iustituţiile vor da decizii de condamnare pentru imputarea sumelor nejustificate, pe baza avizului nefavorabil al comisiei, cu drept de apel la Înalta Curte de Conturi, pentru gestionarii ale căror gestiuni se judecă în primă instanţă de către aceste instituţii”. Să adăugăm că în componenţa repectivei comisii intrau: (1) I. Ivaşcu, consilier la Înalta Curte de Conturi (preşedinte); (2) D. Georgian, directorul Contabilităţii din MF; (3) C. Ticău, inspector general (Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor); (4) N. Roată, şef de serviciu din cadrul Direcţiei contabilităţii (MF). Ulterior, necesităţile practice au reclamat anumite completări. Astfel, în Monitorul Oficial (Partea I) no.144 regăsim Decizia semnată de Generalul N. Stoenescu, prin care care comisia se întregeşte cu şeful Serviciului de contabilitate al instituţiei interesate şi cu consilierul controlor (al Curţii de Conturi) de pe lângă aceeaşi instituţie, în calitate de membri (Decizia MF no.11605/19 iunie 1941). Însă, în ce priveşte teritoriul basarabean, nu putem să nu observăm că doar la trei zile după ce se aduceau aceste ultime modificări cadrului abordat aici, Armata Română avea să treacă Prutul (22 iunie 1941) cu speranţa îndreptării definitive a consecinţelor raptului teritorial ce avusese loc doar cu un an înainte.