Convertirea dreptei dure

Într-un interval de două săptămâni, în două ţări importante din Uniunea Europeană a avut sau urmează să aibă loc întâlnirea dintre clasa politică şi electorat. Suedia (la 11 septembrie) şi Italia (duminica viitoare, 25 septembrie) îşi reînnoiesc forurile legislative într-o atmosferă puternic marcată de războiul din Ucraina şi efectele sale economice şi de securitate, dar principalii determinanţi ai votului rămân, ca de obicei, legaţi de politica internă.

În ciuda diferenţelor majore la capitole precum sistem instituţional şi cultură politică, se profilează un tipar interesant. Desigur, observaţiile de mai jos pornesc de la premisa că datele din sondajele de opinie italiene se vor confirma la urne – ceea ce, de regulă, se întâmplă. Aşadar, Italia se pregăteşte să imite Suedia, aducând la putere o coaliţie de dreapta relativ eterogenă, în cadrul căreia primul loc, din punct de vedere al mandatelor, aparţine unei forţe politice situate la extrema dreaptă. Dar, dacă, Democraţii Suedezi (Sverigedemokraterna – SD) va susţine guvernul din Parlament, fără a prelua portofolii ministeriale, şefa grupării Fraţii Italiei (Fratelli d'Italia – FdI) ar urma să devină premier.

Ambele formaţiuni sunt rău văzute la Bruxelles. Totuşi, FdI a beneficiat întru câtva de rezultatele participării la coaliţii cu partidul lui Silvio Berlusconi (Forza Italia), afiliat popularilor europeni, chiar dacă aceste fronturi politice aveau un centru de greutate situat mult înspre dreapta, din cauza Ligii lui Matteo Salvini. Astăzi, în aceeaşi configuraţie de trei (plus câţiva parteneri mai mici), dreapta italiană se pregăteşte să o trimită pe Giorgia Meloni la Palatul Chigi, recunoscând primatul FI în faţa partenerilor săi mai vechi, mai experimentaţi, dar mai puţin inspiraţi în privinţa strategiei.

Nu există asemenea circumstanţe atenuante pentru SD, etichetat consecvent drept extremist, chiar dacă afilierea sa europeană este ECR, grupul „conservator-reformist” eurosceptic, nu cluburile dreptei mai radicale. Dar, spre deosebire de FdI (şi de predecesoarele sale mai mult sau mai puţin „post-fasciste” din aria dreptei dure/ extremei drepte italiene, SD a fost permanent izolat în peisajul politic suedez, pentru că forţele de centru-dreapta puteau obţine singure majorităţi. Acum, când ele s-au văzut în situaţia de a fi net dominate de social-democraţi, au fost nevoite să opereze deschiderea faţă de SD, un gest la care acesta din urmă a reacţionat cu tact, abţinându-se să emită pretenţii ministeriale, deşi are un grup parlamentar mai numeros decât cel al formaţiunii care a nominalizat premierul (Moderaţii – partid afiliat popularilor europeni).

Fără a ignora multiplele diferenţe între cele două situaţii, asistăm la o evoluţie ce ne este deja familiară, în peisajul dreptei europene. Astfel, ne putem raporta la Austria, unde popularii au pierdut în ultimele decenii procente importante în duelul cu dreapta populistă (frecvent acuzată de neonazism) – e drept, nu s-au lăsat depăşiţi de aceasta din urmă. De asemenea, e un fenomen sesizabil în Olanda şi în partea flamandă a Belgiei, dar şi către sudul continentului, în Spania. În fine, tot în acest context ar putea fi interpretat şi cazul francez, cu scăderea drastică a Republicanilor (partid afiliat popularilor europeni), pe fondul ascensiunii formaţiunii conduse de Marine Le Pen – dar, în cazul Hexagonului, există şi factorul Macron, care a atras o bună parte din alegătorii de centru dreapta.

În politică e imprudent să afirmi că o evoluţie este ireversibilă, astfel că va trebui să aşteptăm şi alte confirmări înainte de a proclama modificarea echilibrului din interiorul dreptei europene. În plus, doctrinele politice nu sunt statice, iar acţiunea arareori se cantonează în aria prescrisă de doctrină. Ceea ce împinge lucrurile înainte este dorinţa de a cuceri „puterea” sau măcar „putere”. Paris vaut bien une messe – Parisul (coroana Franţei) justifică trecerea la catolicism, deci liturghia – este o expresie atribuită lui Henri, regele protestant al Navarrei, care s-a convertit pentru a-şi vedea recunoscut dreptul la tronul Franţei. Puterea la Roma, la Stockholm sau în alte capitale îi poate face pe exponenţii dreptei dure/ extremei drepte să se convertească, la rândul lor. Iar unii vor descoperi, în timp, că vechile preferinţe nu erau deloc în regulă şi vor participa fără probleme la jocul democratic. Dar, în ceea ce-l priveşte, în ciuda fastului cu care s-a convertit, Henri IV al Franţei nu a devenit niciodată un bun catolic.