Crăciunul însângerat în ecuaţia Revoluţiei

Crăciun fără sărbătoare a fost pentru noi în decembrie 1989. Vlăguiţi de îndelungi aşteptări şi umilinţe, românii îşi pierduseră motivaţia bucuriei sărbătorii. Lipsurile ne transformaseră aproape într-o gloată amorfă. Ideea şi idealul libertar ori cel de sacrificiu mântuitor păreau să fi dispărut de mult. Supravieţuise întreg doar instinctul de conservare. Deprinseserăm conservarea meschină, la firul ierbii, de regulă pe cont propriu. Fricile cultivate de regim se metamorfozaseră în obsesii chinuitoare. Iar societatea atomizată nu părea să mai aibă puterea de a promova soluţii de salvare. De aceea toate speranţele noastre se raportau la schimbările ce aveau loc înafară, necum la puterea noastră.

Schimbarea de regim a început ca o mişcare populară şi creştină, nu atât anticomunistă, cât necomunistă, dar care a fost rapid deturnată de un grup de lideri de obedienţă sovietică. De ce s-a întâmplat aceasta şi atât de lesne? Dacă societatea ori măcar elitele ar fi avut o vocaţie categoric anticomunistă, această deturnare nu ar fi avut loc. Dar societatea era suficient de uniformizată, pentru ca o elită anticomunistă să se poată impune ca alternativă. În consecinţă, manipularea a fost la îndemâna vechilor comunişti, care în prima zi a fugii lui Ceauşescu s-au autoproclamat deţinători ai puterii. Şi au făcut-o cu mijloacele comunismului clasic, adică prin manipulare masivă şi cultivarea discordiei. Poporul s-a prelins în albia manipulării aproape fără rezistenţă. Şi de unde să fi dobândit resurse pentru rezistenţă? Doar nu există în România o elită democratică, pentru a prelua puterea. Puţinii dizidenţi anticomunişti din ultima decadă a regimului nu au avut şi vocaţia edificării unui partid. Mai mult, ca într-o istorie stranie cu repetiţie, ei vor cădea din nou victime ale noii propagande. Cazul Coposu, Raţiu şi alţi câţiva.

În pragul Crăciunului anului 1989 s-au produs marile manevre din România, ce au condus la instituirea unui regim hibrid: parţial democratic, parţial autoritar şi ferm manipulator. Iar regimul a rămas aşa cum a fost croit atunci, până în zilele noastre. De ce a fost ales Crăciunul ca piatră de hotar? Pentru că puciştii erau comunişti versaţi şi buni cunoscători ai spiritului mulţimilor, ei ştiind să se folosească inclusiv de un simbol creştin, pentru a-şi urmări planul. Căderea lui Ceauşescu a fost precipitată să aibă loc chiar în preajma Crăciunului, atunci când oamenii se pregătesc de sărbătoare.

După fuga cu elicopterul, în 22 decembrie 1989, Ceauşescu nu a mai avut nici o putere, el fiind capturat în doar câteva ore. Dar puciştii au avut nevoie de un inamic periculos, pentru a convinge poporul, printr-o formulă consacrată tot de tradiţia revoluţionară, că patria e în pericol, iar de Crăciun ar putea avea loc o baie de sânge. Românii au fost astfel convinşi, prin simularea pericolului întoarcerii lui Ceauşescu, să fie prezenţi pe străzi şi să-şi manifeste solidaritatea cu noua putere. Propaganda fesenistă a copiat întru totul metodele celei comuniste şi cu exact acelaşi titular ca după război: Silviu Brucan. Ura împotriva lui Ceauşescu a fost întreţinută prin supralicitarea numărului victimelor represiunii şi dezinformarea sistematică. Succesiv, Ceauşescu era ba ascuns în munţi, ba a fugit peste graniţă cu tezaurul ţării, de unde pregătea revenirea cu ajutorul securităţii. Iar ca povestea să fie credibilă, trebuia să curgă şi sânge. Comuniştii ştiu cel mai bine că sângele pecetluieşte începutul şi sfârşitul. Inamici nevăzuţi atacau din toate părţile. De aceea poporul a fost chemat să fie prezent pe străzi, pentru a susţine puterea revoluţionară. Cuminte, poporul a procedat exact cum i s-a spus şi cum ştia de aproape 50 de ani de manipulare sistematică. Având poporul alături, revoluţia nu putea decât să învingă. Dar victoria trebuiă pecetluită cu sânge de eroi. Scenariul a fost bolşevic până la capăt, însă românii nu ştiau adevărata istorie a bolşevismului, cum nu o ştiu nici azi.

Minciuna că Ceauşescu mai deţine o putere pe care a dezlănţuit-o împotriva poporului era credibilă, întrucât la Timişoara, Cluj, Sibiu, Bucureşti ori în alte câteva locuri se trăsese în popor, începând din 17 decembrie 1989. Ceauşescu era captiv chiar din 22 decembrie, dar puciştii au ascuns aceasta poporului, exact atât cât aveau nevoie pentru a acapara puterea. Au murit în acest interval peste o mie de oameni, adică de zece ori cât numărul victimelor ce pot fi imputate lui Ceauşescu, între 17 şi 21 decembrie. Astăzi suntem tot mai aproape de cunoaşterea adevărului că regimul Iliescu a înscenat totul şi este direct responsabil pentru victime.

Însă poveştii îi lipsea un ingredient important pentru a genera emoţia colectivă: o zi cu încărcătură simbolică, pentru a pecetlui sfârşitul unui regim ateu. Aşa s-a ajuns la soluţia ca procesul şi execuţia cuplului ateu Ceauşescu să aibă loc în ziua unei mari sărbători creştine, sinonimă cu începutul mântuirii şi renaşterea speranţei: Crăciunul. Nu de blasfemia execuţiei/ asasinatului într-o zi sfântă esenţială s-au îngrijorat autorii înscenării judiciare. Nu aceasta a intrat în calcul, ci închiderea cercului istoriei, prin moartea ritualică a unor atei, în chiar ziua naşterii Mântuitorului. Poporul a fost invitat să jubileze dansând pe sângele tiranilor, care nu merita nici măcar mila creştină. Şi de ce ar merita, de vreme ce erau atei şi criminali?

Lumea nouă se năştea deci într-o zi a renaşterii speranţei. Iar preţul nu mai conta, sau era insignificant: doi atei mai puţin! Aşa s-a născut noua Românie: prin manipulare, prin crimăşi prin înscenarea unui fals creştinism. Deloc întâmplător, toţi puciştii erau atei crescuţi în duhul bolşevismului. Ei s-au folosit de creştinism exact cât a fost nevoie ca să acapareze puterea.

Crăciunul însângerat din decembrie 1989 a mai fost premeditat să îmblânzească poporul şi să se desprindă de Ceauşescu fără milă şi regrete. Poporului i s-a indus atunci ideea că Dumnezeu a făcut dreptate. Pentru că Dumnezeu, în mărinimia lui, poate lucra şi prin atei, nu-i aşa?

Mihai Dorin este istoric şi publicist