Criza din Golf: context, evoluţii, posibile consecinţe

Probabil mulţi se întreabă dacă ar trebui să fim îngrijoraţi de agravarea situaţiei din regiunea Golfului după ce iranienii au sechestrat o navă sub pavilion britanic. Incidentul, ca să folosim un eufemism, completează o listă relativ lungă cu alte acţiuni ostile (sechestrarea unui vas sub pavilion panamez, minarea unor tancuri petroliere) de care se face responsabilă Garda Revoluţionară Iraniană, deşi în cazul unora dintre ele neagă (puţin convingător) că ar fi implicată. Răspunsul e pozitiv. Ar trebui să fim îngrijoraţi din cel puţin două motive.

Primul e acela că un astfel de conflict poate degenera, se poate intra într-o confruntare militară extinsă, chiar dacă actorii implicaţi nu vor asta. Istoria e plină de astfel de exemple. De pildă, cine şi-ar fi imaginat iniţial că asasinarea la Sarajevo a arhiducelui Franz Ferdinand şi a soţiei acestuia, pe 28 iunie 1914, va fi punctul de plecare pentru primul război mondial? Sigur, acest gen de paralele istorice sunt exagerate, însă, în contextul importanţei strategice a regiunii şi al multitudinii de conflicte în derulare acolo e riscant şi să subestimezi pericolul. Cu atât mai mult cu cât suntem într-o perioadă de mari reconfigurări geopolitice care nu fac decât să sporească instabilitatea. Sunt, în paralel, tensiuni majore în Asia, iar pe fondul marilor demonstraţii din Hong Kong şi al unui conflict în Golf între Statele Unite şi Iran, unii observatori cred că China ar putea fi tentată să atace Taiwanul, pe care îl consideră o provincie rebelă. Richard Haas, preşedintele Council on Foreign Relations, un influent think tank american, aminteşte, într-un articol publicat în Project Syndicate, că pentru Xi Jinping reintegrarea, paşnică sau cu forţa, a Taiwanului în China este parte a marelui său proiect geostrategic "Visul Chinezesc", care tradus înseamnă demersul de dominaţie mondială a Beijing-ului.

În al doilea rând, chiar dacă nu vom asista la o escaladare militară, va exista un impact economic. Îngreunarea circulaţiei petrolierelor sau, mai rău, blocarea chiar şi parţială a Strâmtorii Hurmuz, prin care trece o treime din totalul exporturilor mondiale de ţiţei efectuate pe mare, va duce la o creştere a preţului petrolului. Şi ştim ce efecte economice are asta în condiţiile în care oricum economiile europene, inclusiv cea a Germaniei, nu se simt prea bine. Or, e evident, că şi cea a României va fi afectată. Singurul beneficiar major va fi Rusia care astfel va încasa mai mulţi bani din vânzările de ţiţei şi gaze naturale.

Dar cum s-a ajuns aici? Trebuie date nişte informaţii de context pentru că circulă multe informaţii incomplete sau chiar distorsionate pe această temă. Deşi iranienii au livrat iniţial o altă versiune asupra motivaţiei pentru sechestrarea vasului "Stena Impero" care se află sub pavilion britanic, dar în fapt aparţine unei companii suedeze, Steno Bulk, iar printre cei 23 de membri din echipajul său nu este nici un britanic (sunt indieni, ruşi, letoni, filipinezi), duminică Ali Larajani, speaker-ul Parlamentului Iranian, a recunoscut că este vorba de o reacţie la ceea ce Teheranul numeşte un "act de piraterie", sechestrarea pe 4 iulie a unui petrolier iranian "Grace 1" în zona Gibraltarului. Numai că această descriere nu are nici o legătură cu realitatea. Autorităţile britanice din Gibraltar au oprit vasul în baza unor sancţiuni ale Uniunii Europene care interzic exportul de petrol către Siria, destinaţia petrolierului. De altfel, eludarea acestor sancţiuni a fost şi motivul pentru care petrolierul iranian a înconjurat toată Africa în loc să treacă prin canalul Suez, un ocol suplimentar de peste 20 mii de kilometri!

Un alt detaliu semnificat, care spune multe despre raportul de forţe din interiorul Iranului, este acela că erau în curs negocieri între Marea Britanie şi Iran pentru găsirea unei soluţii, iar ministrul de externe iranian, Javad Zarif, era implicat în discuţii exploratorii cu Washingtonul pentru detensionarea relaţiilor bilaterale. Aşa că e posibil să fie vorba de un demers explicit de sabotare a acestor negocieri din partea cercurilor dure ale regimului de la Teheran. Pentru că deşi în Iran se organizează alegeri, puterea reală în stat nu o deţin liderii aleşi, precum preşedintele Rouhani, ci liderul religios suprem, Ali Khamenei, ayatolahii din Consiliul Gardienilor şi conducerea Gărzii Revoluţionare Republicane.

Când vine vorba de criza iraniană, mulţi, şi în Europa, şi în America, mai ales printre democraţii supăraţi că preşedintele a denunţat un acord negociat de administraţia Obama, se grăbesc să arate cu degetul spre Donald Trump care a denunţat unilateral aşa numitul acord nuclear, JCPOA, prin care Iranul se angaja să nu dezvolte arme nucleare. Această denunţare a fost unul dintre cele mai importante motive ale tensionării relaţiilor transatlantice pentru că aliaţii europeni, Marea Britanie, Germania şi Franţa, au rămas în tratat. Maniera în care a procedat Donald Trump, fără a se consulta cu europenii pentru un demers comun de abordare a situaţiei, a fost cu siguranţă o idee proastă însă pe fond el are dreptate. Acordul cu pricina nu a rezolvat, de fapt, problema de fond. În schimbul promisiunii Teheranului că, pentru o vreme, va renunţa să dezvolte arme nucleare, proces pe care era liber să-l continue ulterior, a căpătat acces la active financiare estimate la circa $100 miliarde, îngheţate, şi a putut relua exporturile de petrol, reduse substanţial, în urma unor sancţiuni internaţionale.

Aranjamentul a dat acces Iranului la resurse care i-au permis să-şi intensifice demersul de destabilizare a întregii regiuni a Orientului Mijlociu, direct sau prin grupările teroriste Hezbolah şi Hamas, pe care le finanţează, şi de urmărire a obiectivului său declarat de extincţie a Israelului. În plus, Teheranul putea să continue liniştit programul său de dezvoltare a rachetelor balistice, un element esenţial pentru că pe aceste rachete ar putea plasa şi ogive nucleare, dacă la un moment dat se va hotărî să facă asta. Altfel spus, acordul care se limita exclusiv la armele nucleare nu limita în nici un fel comportamentul agresiv al Iranul în regiune, din contra îi oferea resursele necesare să-şi intensifice activităţile. Ceea ce s-a şi întâmplat. Iranul s-a implicat direct în Siria şi prin insurgenţa Houthi în Yemen, unde s-a ajuns la o incredibilă criză umanitară. Se amestecă şi în Liban, şi în Irak, obiectivul său fiind acela de a se conecta printr-un cordon teritorial direct la Marea Mediterană. În ciuda tuturor acestor elemente, europenii se agaţă obsesiv de un acord care nu descurajează în nici un fel comportamentul nociv al Teheranului.

E interesant de spus şi că americanii au făcut demersuri pentru constituirea unei forţe internaţionale care să asigure securitatea tranzitului petrolier în zona Golfului, lucru rezonabil cu atât mai mult cu cât Statele Unite nu sunt dependente de livrările de petrol de acolo, deci nu au de ce să securizeze singure livrările de petrol între altele pentru China şi alte ţări din Asia. Însă europenii au fost reticenţi, inclusiv britanicii, de teamă să nu irite Teheranul. Şi rezultatul s-a văzut. De altfel Donald Trump a şi făcut trimitere la asta atunci când nu s-a declarat deloc grăbit să sară în sprijinul Marii Britanii după sechestrarea navei de către iranieni spunând că nu există nici un acord semnat în acest sens. În plus el este iritat de insistenţa cu care europenii, inclusiv Marea Britanie, se agaţă de salvarea acordului cu Iranul mergând până acolo încât să colaboreze cu Rusia şi China împotriva Statelor Unite. Londra, în încercarea de a naviga între America, cu care vrea să extindă legăturile comerciale după Brexit, şi UE, pe care o va părăsi, se găseşte într-o situaţie de neinvidiat.

E greu de spus ce se va întâmpla în continuare. Prin acţiunile din Golf şi prin încercarea de a afecta tranzitul prin Strâmtoarea Hurmuz, Iranul speră că, datorită impactului economic pe plan mondial ca urmare a creşterii preţului ţiţeiului, va crea o presiune internaţională asupra Statelor Unite pentru a le face să renunţe la sancţiuni. Însă e puţin probabil ca Donald Trump, care speră ca sancţiunile să determine Teheranul să accepte începerea unor noi negocieri, să cedeze. În acest condiţii vor risca oare reprezentanţii liniei dure din Iran provocări mai grave care să-i facă pe americani, cu toate reticenţele Casei Albe, să răspundă militar? Rămâne de văzut, dar ce se întâmplă acolo plus decuplarea explicită a Turciei de aliaţii din NATO şi apropierea sa de Rusia, evoluţiile din Republica Moldova şi Ucraina, deteriorarea relaţiilor transatlantice care probabil se va amplifica după ce Franţa a introdus o taxă digitală care vizează explicit doar companiile americane, taxă care foarte probabil va provoca o contrareacţie pe măsură la Washington (deja în Congres se discută despre o taxă care să vizeze produsele agricole din Franţa sau exportul de servicii franceze), toate aceste crize mai noi sau cronicizate creează un climat geopolitic periculos, instabil, în care putem asista la evoluţii surprinzătoare, foarte probabil negative.