Cruciada copilelor

N-au trecut multe ore de când o fată de 19 ani şi una de 18 au obţinut dreptul de a juca finala US Open, cel mai puternic turneu de Grand Slam disputat pe suprafaţă hard. Este vorba de canadianca Leylah Annie Fernandez (locul 73 WTA) , respectiv, britanica Emma Răducanu. Leylah Annie a intrat direct pe tabloul principal şi a trecut de Anja Konjuh, Kaja Kanepi, Naomi Osaka, Angelique Kerber, Elena Svitolina şi marea favorită Arîna Sabalenka, ultimele patru menite să facă a tremura jucătoare mult mai valoroase şi mai hârşite. Fiind pe locul 150 în topul mondial, Emma a trebuit să joace trei tururi de calificări, trecând în meciul decisiv de talentata egipteancă Mayar Sheriff. Ceea ce a urmat, ţine de domeniul fantasticului: victorii în două seturi la scoruri uneori umilitoare la adversare ca Sara Sorribes, Shelby Rogers (cea care a scos liderul mondial, Ashleigh Barty), Belinda Bencic şi acum, atât de combativa Maria Sakkari.

Poate că Emma este mai talentată, iar Leyla mai bătăioasă, nu ştim, e greu de făcut comparaţii la nivelul atât de înalt ajuns de ambele. Cert este că cele două puştoaice au stârnit val de frustări. Emma şi Leyla au ars etapele, n-au vrut să audă că mai au de stat la coadă, acum e rândul lui Ashleigh, Naomi sau Arînei, rândul Pliskovei sau al Svitolinei, care n-au apucat să ajungă în vreo finală de Grand Slam darămite să mai şi câştige. A fost un şoc pentru generaţia Simonei Halep, nu neapărat pentru Simona însăşi, pentru că viitoarea doamnă Iuruc şi-a făcut cu brio temele în tenis şi, din moment ce Kerber, Muguruza sau Azarenka încă nu se dau bătute, mai avem aşteptări şi de la ea. Venind vorba de jucătoarea numărul 1 a României, la primul mare turneu după o pauză forţată de trei luni, prezenţa în optimi este un rezultat meritoriu. Şi credem că „admiratorii” (ghilimele necesare) încă n-au scăpat de ea.

Punct şi de la capăt. Ce au totuşi în comun Leyla şi Emma, două fete atât de deosebite. Tupeul nemăsurat şi, probabil, vitalitatea provenită în origini: fără a cădea în beznele rasismului, trebuie să spunem că Fernandez a crescut în SUA, urmând unui tată portorican şi unei mame filipineze. Emma Răducanu s-a născut în Canada, a crescut în Regatul Unit, cu tată român şi mamă chinezoaică. De multe ori, sportul demonstrează că asemenea mixuri dau rezultate uluitoare.

S-o mai amintim aici şi pe Bianca Andreescu, care în 2019 câştiga Flushing Meadows tot la 19 ani? Musai, pentru că după doi an mai puţin fericiţi, măcinată de probleme fizice, canadianca noastră (cu ambii părinţi români) părea a fi reintrată pe drumul spre elită şi nu se ştie cum ar fi arătat finala din această noapte, dacă ea nu s-ar fi accidentat în finalul partidei cu Sakkari. Apoi, Bianca merită pomenită, pentru că, spre deosebire de Emma, ea a gustat puţin şi de minunatul tenis românesc, atât de minunat, că tata Nicu şi mama Maria au făcut cale întoarsă în Canada, spre a-i asigura Biancăi o pregătire serioasă în tenis. Bianca ne aminteşte mereu excepţionalul sistem canadian de depistare a tinerelor talente, cu baze private şi centre de excelenţă centralizate (invers cum ar fi sistemul est-european de sorginte comunistă), care a dat jucători asimilaţi de valoare precum Felix Auger-Aliassime (semifinalist şi el) sau Denis Shapovalov. Un fenomen asemănător şi, în acelaşi timp, diferit, se produce în tenisul masculin. Generaţia actuală poate pierde trenul, dar din cauza dominaţiei prelungite a corifeilor Nadal, Federer sau Djokovic. Totuşi, la băieţi progresul este mai lent şi un super talent precum Carlos Alcaraz trebuie să treacă şi de aceştia, care nu vor încă să se scunfunde în legendă, dar şi de frustaţii Medvedev, Zverev sau Thiem.

Bianca Andreescu, mai puţin legată de România decât Emma, crede că n-ar fi ajuns ce a ajuns dacă ar fi rămas în patrie. Emma, care vorbeşte la superlativ de bunica şi Simona, a fost de multe ori în România, rupe bine româneşte, dar n-are nici în clin, nici în mâneci cu tenisul românesc. Cineva spunea pe facebook că Bianca ar fi ajuns o simpatică vânzătoare în supermarket, dacă rămânea în România. Poate că da, poate că nu, mai degrabă ar fi făcut o carieră în modelling.

Tenisul feminin trece acum printr-o veritabilă cruciadă a copilelor, fără scopul de a elibera morminte sfinte, ci de a cuceri lauri şi trofee. După cum se vede, româncele noastre au sportul acesta în sânge. Rămâne să facă pasul mare, spre puntea corăbiei cruciate. A cuceritorilor.

Publicitate și alte recomandări video