Crucificarea prin vorbe

Săptămâna Patimilor ar trebui să fie pentru orice creştin, fie el unul practicant sau, ca în cazul meu, un sceptic respectuos cu tradiţia şi cu dreptul celorlalţi la credinţă, un moment de reflecţie şi de scrutare interioară. Chiar fără o cunoaştere aprofundată a semnificaţiei fiecărei zile din Săptămâna Mare, ştim cu toţii că aceasta e un crescendo al sacrificului şi al înălţării duhovniceşti. Astfel încât cer îngăduinţa, chiar aşa nevolnic şi nepriceput într-ale teologiei, cum bine îmi arunca în faţă, în urmă cu exact două decenii – când aduceam la Iaşi primul (şi singurul!) proiect european destinat patrimoniului creştin -, un băieţaş specializat în matematici aplicate, apropiat servitor al unui înalt ierarh, să vă împărtăşesc câteva gânduri.

În cel mai recent cuvânt al său publicat săptămânal tot în acest colţ de pagină, părintele Constantin Sturzu, cel mai subtil şi inteligent comunicator al bisericii noastre, vorbea despre semnificaţia crucii (cu rafinata ei simbolistică de intersecţie a verticalităţii spirituale cu orizontalitatea omenescului!) ca punct de trecere de neevitat în încercarea de a-l întâlni pe Dumnezeu. Jertfa personală, care pleacă de la rigoarea minimală impusă de efortul de a posti, capătă, cel puţin simbolic, o semnificaţie prin finalitatea suferinţei întru cruce. Iar crucificarea e în primul rând o încercare pentru cei care asumă, fervent şi conştient, un program de Imitatio Christi.

Meditam la aceste cuvinte pline de miez cu gândul la un caz recent în care un preot cu har activ (aşa cum sunt destui în Mitropolia Moldovei şi Bucovinei) a fost târât nevinovat prin arcanele suferinţei şi a batjocoririi publice, fiind obligat să bea din oţetul oferit de ziare mincinoase şi să suporte umilinţele şi calomniile de rigoare ca urmare a acţiunii infamante a unui Iuda din chiar dreapta sa. Păţania parohului poate că nu e lipsită de tâlc în aceste zile în care credincioşii ortodocşi se pregătesc, prin curăţire trupească şi sufletească, de sărbătoarea Învierii Mântuitorului, şi de aceea, găsesc potrivit să o spun aici, nu ca o parabolă, aşa cum s-ar cuveni în această zi, ci ca un efort modest de echilibrare a balanţei, ştiute fiind vorbele evanghelistului: "veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi" (Ioan 8.32).

Am fost dăruit cu prietenia multor preoţi cu har şi printre aceştia, la loc de cinste, se numără şi preotul paroh care a fost duhovnicul credincioasei mele bunici din Valea Lupului, un tânăr ascetic, dar plin de o luminoasă încredere şi bunăvoinţă, de o generozitate umană şi un calm sapienţial înviorătoare. M-a uimit, de la bun început, buna sa dispoziţie, în dezacord surprinzător cu acreala distantă a multor prelaţi mai puţin atenţi la iradierea fosforescentă, vindecătoare, pe care harul primit la investitura preoţească o provoacă la cei buni. Poate că această stilistică optimistă şi încurajatoare, aşa cum cred că ar trebui să se manifeste lucrarea duhovnicească autentică, mi s-a părut mie mai convingătoare decât imprecaţiile stihinice ale vreunui Savonarola de cartier, şi de aceea l-am îndrăgit din prima clipă. Părintele paroh, bonom şi familist, atent cu necazurile populaţiei fatalmente îmbătrânite din parohie, mi s-a părut, încă de acum mai bine de un deceniu când l-am cunoscut, funciarmente un om bun, adică un om potrivit să fie altceva decât un funcţionar al "celor sfinte". Cu proiecte sociale, cu fonduri atrase, dinamic şi abil antreprenor, a fost continuu un motor al propăşirii bisericii şi al dezvoltării parohiei. Motiv pentru care i s-a mai adus rapid un coleg "ca să-l ajute", decizie primită, desigur, cu bucurie, date fiind planurile sale ambiţioase.

Ştiindu-l infatigabil şi vesel, mi-a stat inima în urmă cu câteva săptămâni când l-am văzut înnegurat şi trist, purtând cu demnitate pe umeri crucea imaginară a nedreptăţii şi oprobiului public. Ca mulţi alţi oameni vrednici, părintele Cătălin a stârnit gelozii şi resentimente atunci când a demarat un proiect ambiţios şi dificil: reconstruirea extinsă a bisericii din sat ridicată în anii 30, şubredă şi cu un grad de risc seismic extrem de ridicat, modificată în anii 80, neîncăpătoare şi periculoasă. Astfel încât, după trei expertize în zece ani care concluzionau că refacerea consolidată a unei biserici care nu era monument ar fi fost un proiect prea costisitor şi incert, şi după ce i s-a aprobat finanţarea pentru o nouă biserică, părintele a obţinut avizele legale şi a dărâmat biserica veche aşa cum numai în ultimii cinci ani au mai fost încă alte trei situaţii în judeţul Iaşi. Iuda a rânjit satisfăcut şi l-a dat pe mâna iubitorilor de arginţi din presă. Nu cred că mai e nevoie să detaliez, într-o lume murdară şi viciată în care linşajul mediatic plătit este o tristă obişnuinţă, ce a urmat: răgete, imprecaţii, atacuri, scuipaţi şi, finalmente, coroana de spini, îndesată măiastru de mâna înmănuşată a unuia dintre cei mai scumpi torţionari mediatici de la gazetuţa satirică ce fusese speranţa noastră întru adevăr în anii 90, devenită azi, scandalos, trompeta neruşinată a mafiei. Acesta, într-o manipulare sprinţară, franţuzită, ne-a devoalat că, în calitate de nepot al părintelui Harasim, fostul paroh, în anii 70, al bisericii cu hramul "Pogorârea Sfântului Duh" din Valea Lupului, a fost răvăşit interior de faptul că biserica copilăriei lui a fost dărâmată şi că mormântul bunicului său, din curtea bisericii, a fost profanat motiv pentru care, ca un dibaci turnător, a simţit nevoia să-l interpeleze pe însuşi Întâiul Stătător al bisericii noastre.

Cum în biserica veche au stat pe catafalc, înainte de a fi înmormântaţi în cimitirul satului, străbunicii, bunicii şi tatăl meu, l-am întrebat şi eu, desigur, cu inima strânsă, de ce a fost nevoie să o dărâme? Dincolo de explicaţiile şi avizele legale, de binecuvântări şi de expertize, părintele mi-a arătat un film. În ciuda procedurilor imaginate de experţi, dărâmarea, care trebuia să dureze trei săptămâni, s-a petrecut extrem de rapid. Din cauza fragilităţii structurii de rezistenţă şi a cărămizilor vechi, luate în anii 30 din dărâmături, biserica s-a surpat, aşa cum o arată filmarea, în doar 40 de minute. "N-am putut dormi toată noaptea" – mi-a spus părintele, "gândindu-mă înfiorat la ce s-ar fi întâmplat în cazul unui cutremur în timpul slujbei. Poate că a fost un semn de la Dumnezeu." Apoi mi-a arătat, filmat pe telefon, cum sunt implantaţi cei 64 de stâlpi de beton de 18 metri care susţin dealul, precum şi criptele de la baza noii biserici, în care odihnesc foştii parohi (la sfinţirea cărora a participat şi mama amintitei mangafale de presă!) pentru a dovedi minciunile colportate de mass media. Astfel încât, dragă părinte Cătălin Ursărescu, ia aminte, mai ales în aceste zile speciale, la cuvintele înţelepte scrise de părintele Sturzu în articolul pomenit: "Asta înseamnă «a-mi lua crucea». A-mi tăia voia proprie, ca să fac voia lui Dumnezeu. Doar aşa pot avea parte de El şi de darurile Sale. Iar când voia mea se supune în chip desăvârşit voii Sale, crucea mea este izvor de bucurie şi de mângâiere, orice chin păleşte, trece în plan secund".

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor