Culianu

În ziua de 21 mai 1991, în jurul prânzului, un tânăr şi strălucit profesor de istoria religiilor se pregătea să intre la curs în fastuoasa şi celebra clădire Divinity School a Universităţii din Chicago. Cum ţinea un curs continuu de o oră şi jumătate îşi făcuse rutina ca, după ce ieşea din birou şi înainte de a intra în sala de curs, să facă un scurt popas preventiv la toaleta de pe hol. Era o zi fastă, căci pentru ortodocşii greci, români şi copţi egipteni era marea sărbătoare a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, onomastica mamei profesorului nostru care, cu treizeci de ani în urmă fugise din România comunistă în lumea liberă. De-abia primise green card-ul, cartea de identitate americană care-i permitea să obţină o catedră ca profesor universitar titular, iar prietena lui, Hillary Wiesner, tocmai îi acceptase inelul de logodnă. Probabil că era vesel şi împăcat, privind optimist spre viitor când, din cabina alăturată, cineva s-a ridicat pe vasul de toaletă şi trecând peste panoul despărţitor l-a împuşcat în cap cu un pistol de calibrul 9, folosit de regulă la asasinate de către ofiţerii serviciilor secrete din Estul Europei. A fost o pocnitură seacă, pe care angajaţii aflaţi în clădire au ignorat-o, crezând că e vorba de un rateu al unui motor de maşină din parcare. Atunci a căzut dramatic cortina nu numai pe viaţa şi destinul unui ieşean de geniu, dar, poate, şi peste şansa noastră de a avea o celebritate umanistă de renume mondial care să depăşească faima deja legendară a magistrului său, Mircea Eliade. Pentru că asemenea corifeilor generaţiei mentorului său (Cioran şi Ionesco) numele lui de familie devenise deja un brand putându-se lipsi de prenume, ceea ce marchează adevărata consacrare. Şi azi, în ciuda misterului din ce în ce mai adânc care acoperă crima, numele său este lesne recognoscibil şi fără prenume dat fiind parcursul lui academic exemplar.

Absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti, secţia italiană (după ce studiile gimnaziale şi liceul le făcuse la Iaşi, la Liceul „V. Alecsandri”) şi al Universităţii Catolice din Milano unde studiase istoria religiilor şi se specializase pe analiza gnosticismului, Ioan Petru Culianu reuşeşte, în 1976, să se stabilească la Universitatea din Groningen, în Olanda, unde va desfăşura o prolifică activitate academică. Studiile despre gnosticism vor fi aprofundate într-un doctorat universitar (cu un juriu condus de Mircea Eliade) şi apoi, în 1987, cu un Doctorat de Stat la Sorbona sub coordonarea marelui profesor Michel Meslin. Eliade îl invită la Chicago ca visiting professor, iar apoi, după dispariţia mentorului său, devine profesor asociat cu o faimă din ce în ce mai mare şi cu perspective de avansare şi de titularizare evidente. La 41 de ani era deja un savant de rang internaţional şi e greu să nu ne gândim ce ar fi putut ajunge astăzi dacă nu i-ar fi fost răpiţi exact anii de maximă productivitate şi originalitate academică şi intelectuală.

Din nefericire, ancheta a tot bătut pasul pe loc şi s-a împotmolit din cauza circumstanţelor bizare ale asasinatului şi, trebuie spus, şi din cauza obstrucţiilor evidente ridicate de conducerea universităţii. Când am fost eu la Chicago, la 15 ani de la crimă, era un subiect tabu şi nimeni nu voia să-şi mai amintească acel scandal uriaş pentru prestigiul şi imaginea unei instituţii care percepe taxe imense pentru admitere şi care, dacă dosarul ar fi fost rezolvat, ar fi trebuit să-i plătească logodnicei lui Culianu, beneficiara asigurării de viaţă a acestuia, o sumă cu şase zerouri care ar fi creat mari probleme societăţii de asigurare a profesorilor deţinută şi operată de Universitatea din Chicago. Hillary, fiică a unei familii înstărite din Massachusetts, a şi fost de altfel prima suspectă şi, excedată de tot acest scandal, a şi ieşit din prim-plan nefăcând niciun demers pentru obţinerea despăgubirilor la care avea dreptul absolut legal. Oricum, crima, salutată cu răgete de bucurie de haimanalele de la „România Mare”, a rămas nesoluţionată până astăzi, în ciuda unei întregi panoplii de speculaţii şi suspiciuni care s-au vehiculat atunci şi care, în timp, au pălit. Singura certitudine la care a ajuns FBI-ul este că, în mod evident, crima a fost comandată de la Bucureşti şi că la îndeplinirea ei a contribuit o facţiune a fostei Securităţi. Studiind dosarul cenzurat şi reorganizat care a fost predat CNSAS-ului, Andrei Oişteanu leagă ameninţările cu moartea primite de cel în cauză de la „Fii lui Avram Iancu” din America de iritarea firească cu care regimul Iliescu, nou instalat la putere la Bucureşti, privea activitatea ostilă în publicaţiile exilului românesc desfăşurată de Culianu, unul dintre artizanii vizitei Regelui Mihai în S.U.A. Există mai multe voci care văd această conexiune între grupările naţionaliste din fosta Securitate şi legionarii din exil (în regiunea Illinois şi în Denver fiind cele mai mari comunităţi româneşti cu un număr semnificativ atunci de foşti admiratori ai lui Corneliu Zelea Codreanu, mai mult sau mai puţin activi), ca fiind responsabilă de crimă. Faptul că vechea Securitate se folosise de grupuri de şantaj şi ameninţare de acest tip, e deja cunoscut, dar că ar fi făcut acest lucru cu sprijinul celor pe care Culianu îi numea „Ku-Klux-Klanul ortodox” e destul de puţin plauzibil, în opinia mea.

Este evident că a fost urmărit şi că ziua şi locul execuţiei au fost alese simbolic. Este, de asemenea, clar pentru mine că ucigaşul a fost ales dintre cadrele care alcătuiau Reţeaua R, campioni la tir care fuseseră instruiţi în guerilă urbană în caz de invazie sovietică care să-l dea jos pe Ceauşescu, asasini care, la ordinul colonelului Ardeleanu (şeful USLA care voia să-i ia locul lui Iulian Vlad) au ucis civilii la Revoluţia din 1989 şi care, în anii 90, erau însoţitori de bord pe cursele Tarom cu risc, având pistol asupra lor pentru a anihila posibili terorişti. Totuşi, cine putea să dea un asemenea ordin în 1991 şi de ce? – pentru că articole vehemente, vezicante şi contondente despre „emanaţi” erau cu miile atunci, iar vizite cu regele se organizaseră peste tot. Cea mai plauzibilă ipoteză pentru mine este o răzbunare personală a unui caraghios care se deghizase ridicol în Fidel Castro, mare amator de ezoterisme şi dornic să fie argatul cuiva mai deştept sau mai puternic decât el şi pe care Culianu l-a pus la punct, umilindu-l, în anii 70, la Bucureşti. (Ca fapt divers, omul în cauză a fost mai târziu ţuţerul lui Eugen Barbu!). Acest personaj, care făcea şpagatul între metafizică şi clitoris, era responsabil cu lucrurile murdare de care „colegul lui Gorbaciov” nu voia să ştie, crima şi mineriadele nefiindu-le amândurora străine. În contextul în care, în interviul din 22 luat de Gabriela Adameşteanu (care a apărut la chioşcuri chiar în ziua asasinatului), Culianu vorbea de strategiile KGB-ului de manipulare cu ajutorul computerelor şi de implicare în evenimentele din 22 decembrie, precum şi în contextul în care România semnase singură Tratatul cu URSS (care încă nu dispăruse!), poate că regimul de la Bucureşti voia să demonstreze Moscovei că acum are sub control toate instrumentele fostei dictaturi comuniste şi că poate face o demonstraţie cu putere de exemplu. Iar la alegerea ţintei de către călăul îmbrăcat de operetă, resentimentele şi invidia par să fi jucat un rol decisiv. Poate, cine ştie?

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor