Caută 
1 MIN
„Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate ţările, aşea şi cuvintele acealea sunt bune carele le înţeleg toţi“. Acestea sunt cuvintele isteţe pe care Mitropolitul Simion Ştefan le includea în prefaţa Noului Testament de la Bălgrad (1648), lucrare prin care limba română literară îşi consolida, în veacul al XVII-lea, statutul select de limbă a Bibliei.
Nu vrem, se înţelege, să ne aplecăm, în acest colţ de ziar, asupra traducerilor româneşti ale Scripturii, cu toate că s-ar cuveni să pomenim cu mai multă hotărâre travaliul cărturăresc al înaintaşilor care au prefăcut cuvintele hieratice ale Cărţii Cărţilor în vorbe alese şi pe-nţelesul tuturor românilor. Ne interesează doar să atragem atenţia asupra faptului că marea călătorie a cuvintelor prin lume ne îngăduie să dezvăluim detalii surprinzătoare.
Şi-ar fi imaginat, bunăoară, cărturarii de acum trei veacuri şi jumătate că vorbitorii de limbă română ai anilor 2000 se vor îndulci aproape zilnic cu delicatese lexicale venite tocmai din îndepărtata împărăţie a florilor de cireş? Băbeşte zis, cine ar fi pariat, cu bani buni şi care „îmblă în toate ţările“, că, într-o zi, om vorbi şi noi ca samuraii? De nu mă credeţi, vă invit să luăm aminte la câteva exemple.
De pildă, multă lume ştie ce înseamnă ninja. Nu cred că ne înşelăm de vom presupune că acest cuvânt va fi pătruns clandestin în româneşte, fiind importat dimpreună cu infamele casete video traduse de Irina Nistor, pe care tineretul patriei le viziona cu entuziasm şi în ilegalitate. Dicţionarele explicative înregistrează cuvântul cu înţelesul cunoscut în mai multe limbi europene: asasin antrenat în arte marţiale, însă realitatea denumită de forma lexicală care a prins la timp rapidul internaţional al cinematografiei e mai complicată, după cum se poate constata citind interesantul articol din Dicţionarul de arte marţiale elaborat de Louis Frédéric şi publicat în traducere românească la Editura Enciclopedică, în 1993. De altfel, cine are curiozitatea de a răsfoi volumul menţionat va căpăta, mai fulgerător decât o lovitură năucitoare de karate, intuiţia expansiunii pe care artele marţiale practicate de secole în Orientul Îndepărtat au avut-o, după cel de-al doilea război mondial, în lumea apuseană.
Pe terenul limbii române, cuvântul referitor la casta asasinilor japonezi constituită între 794 şi 1185 s-a sedimentat mai ales în exprimarea colocvială şi e foarte posibil să aibă o popularitate de uz mai mare decât cele mai bune scoruri electorale ale partidelor politice postdecembriste. Avem şi noi ninjalăii noştri!
Am putea întinde povestea şi s-ar putea scrie o carte despre acomodarea în limba română a cuvintelor japoneze din inventarul lexical al luptelor corp la corp. Mai sigură decât contabilizarea sutelor de cuvinte întrebuinţate de maeştrii artelor marţiale e constatarea că marea migraţie a cuvintelor plecate din patria samurailor are mai multe ramuri.
Astfel, descoperim că în română, şi nu numai, s-au strecurat cuvinte japoneze din sfera artelor: bonsai, bunraku, haiku, ikebana, origami. Lor li se pot adăuga mai cunoscutele karaoke şi manga. Dacă ar fi să jucăm scrabble, ne putem gândi la kimono. Pe cât de mult ne mândrim cu bucătăria românească, pe atât de evident este că în limba de uz ocazional au poposit – graţie subtitrărilor – cuvinte precum sake, sushi, surimi, tempura, wasabi şi altele, pe care nu le invocăm mai mult de ruşine că nu ştim prea bine la ce se referă. Şi vocabularul politic s-a îmbogăţit cu termenul shogun (şogun), vecin de cartier rezidenţial cu alte cuvinte care denumesc ironic arta neagră de a face să dispară banii publici: mogul, jupân ş.a. Minunata lume nouă a internetului a sădit în minţile multor vorbitori embleme precum emoji. Despre gheişe, kamikaze, samurai, sudoku, sumo şi tsunami ce să mai spunem? Practic, acestea sunt simţite drept cuvinte lăsate nouă moştenire de urmaşii dacilor liberi. Curat surimono, pe legea mea!
Dacă la prima strigare adunăm vreo cinci sute de cuvinte nipone, atunci e aproape limpede că în babilonia lexicală a limbii române s-a constituit, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, un strat discret şi relativ stabil de elemente de vocabular pe care vorbitorii viitorului nu foarte îndepărtat le vor percepe, aidoma mitropolitului Simion Ştefan, numai bune de folosit dacă-s de-nţeles. Vorba ceea: spune-mi ce yeni foloseşti şi în ce japoneză vorbeşti, ca să-ţi spun cine eşti. Sayonara!
Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi
