D-ale Convid-ului şi altele

*

Între Ludovic Orban care se pregăteşte să plece de la guvernare şi Rareş Bogdan care visează să ajungă prim-ministru, l-aş alege pe Orban. Mărturisesc că nu mi-e drag nici unul. Totuşi, cu Ludovic m-am mai obişnuit. Chiar dacă discursul lui are ceva din măcăitul unui răţoi plutind pe luciul unei bălţi stătute, un răţoi alfa care înclinându-şi mereu capul încearcă să liniştească târla de răţuşte ce se ţine în preajma lui în Parlament, n-aş spune că măcăitul lui neîntrerupt nu-i lipsit de graţie sau coerenţă. Măcar de la Ludovic deja ştii la ce să te aştepţi.

Rareş Bogdan însă e un personaj plin de surprize. Pudrat, pomădat, rujat, cu sprâncenele pensate, întotdeauna pus la patru ace, Rareş Bogdan posedă ceva din mişcările mlădioase ale unei gheişe care îţi aduce la măsuţă o ceşcuţă de ceai, apoi, făcând câteva plecăciuni şi mişcând din evantai, se retrage în camera vecină, pentru a se deghiza din nou, înfăţişându-se în faţa ta, de data asta în chip de samurai, îndemnându-te să-ţi faci harachiri. E cald şi rece deopotrivă. Pe cât de perfid, pe atât de inimos. Feriţi-vă de el atunci când o face pe umilul, căci imediat după această fază, va urma reversul.

Recent, domnia sa a criticat guvernul. Iar azi a adus din nou elogii PNL-ului. Oare ştie bietul Ludovic Orban cine-i va aduce pe tipsie capul său frumos împodobit cu creastă acoperită de o tichie de mărgăritar, rostogolindu-l ca ofrandă drept la picioarele lui Iohannis?!

*

Ca să faci o întreagă industrie şi să se învârtă în jurul unui virus e semn că ceva nu-i chiar în ordine cu cerebelul tău! Nici un pacient cu state vechi aflat într-un delir continuu la de glumeţi din Iaşi nu ar fi putut pune în capul lui la punct un astfel de sistem.

Gândiţi-vă şi dumneavoastră, dragi prieteni şi duşmani, numai la sumele uriaşe pe care le încasează mass-media ca să întreţină toată pandemia asta, gândiţi-vă la veniturile pe care le obţin anumite societăţi numai din achiziţii şi vânzări de măşti şi alte echipamente şi ustensile pentru combaterea Convid-ului, gândiţi-vă şi la veniturile pe care le încasează statul de drept din amenzile impuse populaţie pentru nerespectarea regulilor de distanţare socială, gândiţi-vă la sumele pe care le încasează anumiţi distribuitori apropiaţi puterii pentru vânzarea de termometre, de mănuşi de protecţie, gândiţi-vă cât vor costa tunelurile de testare ce vor fi amplasate în şcoli, la grădiniţe, la biserici, în gări, la aeroporturi, în autogări, pe plajă, la intrare în instituţii etc., etc., gândiţi-vă şi la controlul pe care autorităţile, dar şi alte forţe obscure le vor exercita asupra vieţii voastră intime, şi vă veţi îngrozi.

Un singur virus a făcut ca viaţa să se oprească în loc pe toată planeta. Un singur virus a golit stadioanele. A închis sălile de teatru. A închis cinematografele. A diminuat la minimum traficul aerian. A închis bisericile chiar de ziua Învierii. A oprit economia şi-a obligat pe oameni să stea închişi în casă şi să poarte măşti atunci când ies în spaţii publice.

Mă mir că nu a oprit încă timpul în loc. Dar cu siguranţă îl va opri. Am intrat într-o perioadă de orbire, de demenţă colectivă, în care liderii planetei au devenit nişte pioni.

Virusul a făcut ceea ce nu ar fi putut face nici Stalin, nici Hitler, nici Mao, şi nici toţi dictatorii la un loc dacă şi-ar fi unit forţele.

Şi acesta e doar vârful aisbergului. Căci ce va urma de acum nu va avea grad de comparaţie. Demenţa colectivă e, totuşi, abia la începtul ei.

*

Şi fiindcă la noi întârzie să se deschidă sezonul estival pe 15 iunie, m-am gândit că ar fi bine să ne reamintim de o superbă poezie a lui Nichita Stănescu, scrisă în perioada tinereţii sale furibunde, Adolescenţi pe mare: „Această mare e acoperită de adolescenţi/ care învaţă mersul pe valuri, în picioare,/ mai rezemându-se cu braţul, de curenţi,/ mai sprijinindu-se de-o raza ţeapăna, de soare.// Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect/ şi îi contemplu ca la o debarcare./ O flotă infinită de yole. Şi aştept/ un pas greşit să văd, sau o alunecare/ măcar pan' la genunchi în valul diafan/ sunând sub lenta lor înaintare.// Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan/ au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.”

Cine nu are răbdare să aştepte până pe 15 iunie, când se sfârşeşte anul şcolar, ar putea să tragă o fugă pe litoralul din Bulgaria sau să meargă în Grecia, unde plajele deja gem de umbrele şi şezlonguri. Acolo stând tolănit pe nisip, cu bărbia sprijinită în pumn, va putea vedea sute sau chiar mii de adolescenţi mergând pe valuri în picioare.

Dar oare ce imbecil va îndrăzni, contemplând acest spectacol inefabil, să se apropie de ei şi să le ceară, pe un ton imperativ, să-şi prezinte actele fiindcă nu poartă măşti şi nici nu respectă distanţarea socială?!

*

Plantele ţinute în seră încep să-şi piardă florile şi frunzele dacă le scoţi brusc la lumina zilei. Aerul e prea tare pentru ele, iar tulpinile le sunt atât de fragile, încât aproape că se ofilesc spre seară. Aşa se întâmplă şi cu oamenii în timpul pandemiei. Statul în casă le atrofiază muşchii, le slăbeşte sistemul imunitar; creşte riscul îmbolnăvirii de orice fel. Mediul prea aseptic nu e sănătos pentru organism. Faptul acesta l-au constatat şi americanii, care pentru a-şi imuniza copiii, le aruncă jucăriile în praf. Cum va putea supravieţui toată omenirea asta dacă singura soluţie pe care au găsit-o specialiştii e izolarea şi distanţarea socială?!

Consecinţele de ordin psihologic vor fi imense. Deocamdată nimeni sau aproape nimeni nu le-a calculat. Depresii, agresivitate, voaierism, atentate, sinucideri, şi citez aici doar o parte din răul ce va urma.

*

Azi ţi se ia temperatura, mâine îţi vor lua o picătură de sânge din vârful degetului, poimâine vor vrea să vadă cum funcţionează ficatul tău, poimâine se vor ocupa de cerebel, nu vor uita nici de starea ta emotivă – căci nu toate emoţiile sunt benefice pentru organism – pe cele care nu sunt le vor extirpa înlocuindu-le cu altele, preparate în laborator, şi tot aşa mai departe; încetul cu încetul, dacă vei ceda, te vor dezmembra în fel de fel de componente, apoi te vor înlocui cu totul. Şi astfel organismul tău va deveni unul impun la viruşi şi foarte performant. Înţelegi, dragă Adrian?

Eu însă zic că nu trebuie să ne grăbim să le cedăm dreptul nostru la intimitate, aşa cum am cedat, de pildă, nu demult, în timpul lui Băsescu, dreptul la o parte din suveranitatea ţării. Am cedat şi unde am ajuns?!

Să ne gândim numai la un singur fapt. Se ştie că în timpul ciclului temperatura corpului unei femei o ia în sus. Să presupunem că o astfel de femeie intră în supermarket şi paznicul constată că are temperatura peste limita admisă, ce va face? O va legitima şi va anunţa 112 ca s-o aibă sub obiectiv.

Dacă femeia o să-i explice din ce cauză are temperatura mai ridicată, paznicul cu termometru, neavând nici un fel de pregătire medicală, o va crede? Poate va dori să se convingă cu proprii săi ochi că femeia nu minte. Şi după ce-o să se convingă, ce va face? Cu alte cuvinte, se ajunge la absurd. La Kafka şi la Orwel, la un Eroticon într-o formă delirantă.

Am putea să dezvoltăm la infinit subiectul. Dar, din bun simţ, şi cu scuzele de rigoarea, ne oprim aici.

*

În organismul uman, spun specialiştii, trăiesc circa 15 miliarde de viruşi, coronavirusul fiind un „corp” străin ce încearcă să-şi găsească şi el un locuşor al său în habitatul nostru. Dar, cel puţin pe moment, nici omul, nici viruşii ce colcăie în el nu sunt de acord să-l primească în spaţiul lor vital. De aici şi toate măsurile, unele de-a dreptul halucinante, pe care le ia omenirea pentru a preveni răspândirea coronavirusului.

Dacă vom proceda aşa în continuare, nu ştiu unde vom ajunge. E posibil ca vreo minte aberantă, pornind de la cine ştie ce idee indusă de undeva de pe net sau poate dintr-un alt spaţiu, să dorească să ne scape de o mare parte din viruşi sau poate chiar de toţi.

Deja începem să trăim într-o lume paralelă. Mai e puţin şi vom ajunge ca spaţiul nostru vital să semene cu cel dintr-un ambalaj vidat.

Plecând de aici, mi-a venit în minte volumul de versuri al lui Al.E. Bakonsky, Cadavre în vid, publicat în 1969, din care citez un fragment dintr-o scurtă poezie: „Vid, vid, vid -/ prea mult vid în istorie/ şi toate nu vor decât să te-nveţe/ supunerea oarbă şi spaima.”

În fine, tot cugetând la pandemia asta, m-am gândit că poate cei care se ocupă de destinul omenirii vor să ne expulzeze nu acum, ci într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, pe o planetă atrăgătoare, dar ostilă vieţii, şi ne pregătesc de pe acum, încetul cu încetul, să ne deprindem să trăim precum cosmonauţii într-o sferă goală.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist