D-ale democraţiei

Cine consultă admirabilul dicţionar etimologic al limbii franceze (FEW), iniţiat de savantul elveţian Wilhelm von Wartburg (1888-1971), descoperă că fr. démocratie se află în uz încă din secolul al XIV-lea. Stabilitatea cuvântului reflectă o reţetă intens valorificată în stilul ştiinţific, şi anume îmbinarea de particule purtătoare de sens, cf. fr. démographie, rom. demografie, desemnând studiul statistic al populaţiilor, respectiv fr. bureaucratie, rom. birocraţie, referitoare la rutina administrativă. Vechimea, simplitatea şi eficacitatea tiparului de compunere dezvăluie forţa de propagare internaţională a familiei de cuvinte din care face parte fr. démocratie: démocrat, démocratique 'care aparţine democraţiei', démocratisme 'doctrină democratică'.

Pe teren romanic oriental, fixarea unor astfel de creaţii a fost favorizată nu numai de înrudirea genetică a românei cu limbile neolatine occidentale, ci şi de rama balcanică în care se înscriu raporturile cu celelalte limbi din regiune. De altfel, lucrări de căpătâi precum contribuţia semnată de N.A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti (1962) sau volumul lui Klaus Bochmann, Lexicul social-politic român între 1821 şi 1848 (2017), pun în lumină dublul filon, răsăritean şi apusean, de îmbogăţire a limbii noastre de cultură. La începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir include, în Istoria ieroglifică, termenul dimocratie. Peste încă un veac, o altă capodoperă, Ţiganiada, dezvăluie cât de bine s-a fixat vocabularul politic elementar de tip occidental în mintea cărturarilor autohtoni. Scriind memorabila scenă a soborului ţigănesc menit să aleagă cea mai bună formă de guvernământ, Ion Budai-Deleanu comentează, prin vocile personajelor, că nu orânduirile politice, ci năravurile omeneşti stau la temelia vieţii publice: "Sunt noroadele bune şi blânde, cu năravuri îmbunătăţite, atuncea la noroade ca aceste poţi da formă de stăpânie oricât de slobodă, adecă măcar să fie şi democraţia cu toată volnicia de norod, căci norodul totdeuna va rămânea întru hotarele cuviinţii, având năravuri bune. Iară norodul spre rău învăţat, neodihnit şi stricat, la un norod ca acela, de ai face măcarce legi sfinte şi măcarce chip de stăpânie strânsă să le dai, nu-i vei putea drege numa cu legile şi pedepse. Zice adecă în urmă: la un norod bun, va fi bună şi monarhia şi democraţia, dar la cel rău, şi una ş-alta va fi rea". (Ion Budai-Deleanu, Opere, 2011, p. 368, 369, 378).

Semnalând că, în limba noastră, dimocratia s-a "împământenit" de vreo trei secole, nu-mi rămâne decât să arăt ce randament expresiv are venerabilul model de formare a unor cuvinte croite după acelaşi calapod. După infiltrare, a urmat înmulţirea. Apariţia şi dezvoltarea rapidă a presei în limba română a accelerat ritmul de adoptare a împrumuturilor lexicale de provenienţă occidentală, astfel că, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, concurenţa dintre cuvintele savante vehiculate pe filieră balcanică şi cele adoptate sub influenţă occidentală se încheie cu dominaţia celor din urmă. În raport cu micul repertoriu de termeni social-politici valorificat artistic de Ion Budai-Deleanu, dicţionarul academic publicat, după 1870, de Laurian & Massim dezvăluie amploarea torentului de –craţii: aristocraţia 'guvernarea celor mai buni, a optimaţilor, a nobililor'; autocraţia 'domnia absolută, imperiu absolut, guvern absolut. Opus: syncraţia, în care principele guverna cu concursul poporului'; biurocraţia 'domnia de biurocraţi'; democraţia 'domnia poporului'; demonocraţia 'putere, dominaţiune, influenţă a demonilor; termen de teologie', fusiocraţia şn.r.: fiziocraţiaţ 'domnie ce esercită omul asupra naturei prin cultură'; gerontocraţia 'guvern de bătrâni'; gynecocraţia 'guvern de muieri, la moderni: stat în care pot să guverne muierile'; plutocraţia 'domnia celor avuţi'; thalassocraţia 'dominaţiune pre mare' ş.a. În ciuda vechimii de atestare, de aproape un secol şi jumătate, unele dintre aceste împrumuturi sunt astăzi percepute ca neologisme pretenţioase, de ultimă generaţie, din simplul motiv că sunt (foarte) rar întrebuinţate.

Înmulţirea a fost amplificată de imitare. Sub presiunea acumulării neologismelor alcătuite după chipul şi asemănarea democraţiei, concomitent cu o repoziţionare faţă de sursa idiomatică de influenţă, dinspre limbile romanice înspre engleză, în presa românească de după 1989 s-au cristalizat două tendinţe. Pe de o parte, a continuat procesul de împrumut din limbile europene de circulaţie internaţională: cleptocraţie 'guvernare bazată pe obţinerea de avantaje personale'; meritocraţie 'sistem de selecţie pe bază de merit', telecraţie 'supremaţia (toxică) a televizualului' ş.a. Pe de altă parte, jurnaliştii şi, mai recent, utilizatorii de internet recurg la efemeride lexicale create cu resurse autohtone, dar combinate după standardul internaţional de formare a terminologiilor ştiinţifice. Prin semantica lor peiorativă, aceste "calchieri" stilistice au rolul de a blama crudele realităţi cotidiene ale tranziţiei.

O primă serie sancţionează "ZESTREA" ideologică, represivă şi socială a socialismului multilateral dezvoltat: bâtocraţie, comunistocraţie, coruptocraţie, partidocraţie, securistocraţie. În al doilea rând, este denunţat caracterul endemic al necinstei: baronocraţie, ciolanocraţie, furtocraţie, jafocraţie. Sunt, de asemenea, stigmatizate ATITUDINI şi COMPORTAMENTE care, în percepţia publică, au impact extrem de toxic: javrocraţie, lichelocraţie, şmecherocraţie, şmenocraţie. Nu în ultimul rând, trebuie amintită seria de creaţii conotate depreciativ, prin care se dezaprobă beteşuguri reale sau presupuse ale celor care se perindă pe scena publică, indiferent că este vorba despre PROSTIE sau despre INCOMPETENŢ|: cretinocraţie, idiocraţie (engl. idiocracy), prostocraţie, stupidocraţie, tembelocraţie.

Examinarea satirică a "materialului" uman din care sunt plămădite făpturile celor care deţin pentru o vreme puterea a pregătit terenul pentru adoptarea unui mecanism anglo-american de ironizare a figurilor din viaţa publică, şi anume fuziunea unui nume de persoană cu morfemul ce desemnează o "craţie". Foarte populară în mediul online este prelucrarea stilistică a numelor de preşedinţi ai S.U.A.: bushocracy < George Bush; obamacracy < Barack Obama; trumpocracy < Donald Trump, iar această modă jurnalistică de a persifla demagogia politică a fost probată şi pe teren publicistic autohton, astfel că după ceauşescocraţie, au urmat băsescrocraţia şi, relativ recent, pontocraţia. Să mai îndrăznească cineva să afirme că noi n-o să avem niciodată democraţie şi presă ca-n America!

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi