Dan Eremia Grigorescu – regizorul imaginii fotografice (III)

Lecţii de privit sculpturile lui Brâncuşi. Astfel pot fi înţelese imaginile regizate de Dan Eremia Grigorescu. Dar „Coloana…”, „Sărutul”, „Domnişoara…”, „Cuminţenia…”, „Poarta”, „Măiastra” rămân cum au fost imaginate dacă le privim cu ochii regizorului imaginii fotografice? Primul răspuns este cel negativ. Decupând în faptul nopţii cu reflectoarele Masa tăcerii şi cele douăsprezece scaune, Dan Eremia Grigorescu a eliminat datele de identificare ale spaţiului înconjurător, sporind şi caracterul atemporal şi misterul elementelor „scenografice”. Stăpânind mare parte din „scenă”, culoarea neagră adaugă în mod paradoxal, uimitor, volum şi sens locului de meditaţie sau de hotărâre, mărind impactul vizual, înmulţind ipotezele semnificaţiilor posibile.

Privită din apropiere şi de foarte aproape, în detaliu, Poarta Sărutului impune mai întâi prin grandoare, prin masivitate, pentru ca acoperişul să-ţi trimită gândul spre vecinii cosmici, adânciţi în caligrafierea unor semne pe care urmează să le înţelegem, cândva. Alegându-şi alt unghi, înfăţişând doar un picior al porţii, Dan Eremia Grigorescu decupează încă odată imaginea originală săpată în piatră, inoculând celor două jumătăţi primordiale, celor opt colane de deasupra înţelesuri definitive, chiar transformând partea în întreg virtual. Ce ar fi, cât de mult ar fi dacă ar fi doar aşa? Sau altfel – un chip stilizat cu o frunte brăzdată, cu doi ochi depărtaţi privindu-te fix, între care, ziua, se întinde aleea înfrunzită. Încă o variantă plauzibilă ce îţi rămâne ca o posibilă întrebare şi după ce priveşti Poarta aleasă de Brâncuşi. Mereu altfel ca imagine şi sens, ca o balanţă între ancestral şi modern, de parcă Bâncuşi ar fi cunoscut şi ne-ar fi lăsat semnele misterioase ale unei civilizaţii superioare nouă, fiecare detaliu atrage, fascinează, imprimând peliculei de atunci, ochiului de acum unghiuri şi linii parcă nevăzute cu alte prilejuri. În cazul altor creaţii zămislite de aceeaşi daltă îţi simţi degetele atrase să atingă respectuos piatra – atât de clare, de aproape sunt detaliile înregistrate fotografic. Trecând de la o variantă de imagine la alta, înţelegi uimit că regizorul imaginii s-a dedat numai exerciţiilor de admiraţie.

Şi Dan Eremia Grigorescu a fost atras, cum altfel?, de spectacolul Parisului frenetic, sau mohorât, sau înflorit, sau stăpânit de îndrăgostiţi, sau calmat de curgerea leneşă a Senei, sau cum altfel ar mai putea fi. Chiar dacă oraşul s-a lăsat surprins pe film alb-negru, îţi vine gândul să cercetezi dacă alt mare poet al imaginii, Brassai, i-a cunoscut creaţiile. Poate că francezul născut la Braşov (de aceea şi-a luat pseudonismul de artist Brassai) a avut prilejul. Cert este că românul reîntors în oraşul luminilor, Grigorescu, s-a plasat prin talent, cultură şi sensibilitate, bineînţeles în alt stil, pe aceleaşi coordonate ale modernismului poetic – lotca în stare să înainteze netulburată pe apele schimbătoare ale artei contemporane. Cum a reuşit urmărindu-l pe Brâncuşi, străzile, podurile, clădirile, malurile Senei şi-au păstrat farmecul, savoarea şi romantismul de parcă fi fost privite cu ochii unui îndrăgostit de 20 de ani. Dar un îndrăgostit înţelept, ce reţine, sculptează din imaginea „brută” peisajul, linia, detaliul, climatul interior deschise privirii răbdătoare.

Toate imaginile, povestirile, reportajele şi poeziile lui Dan Eremia Grigorescu îşi găsesc esenţa în câteva rânduri din confesiunea „Să ne înţelegem”. O reproduc fragmentar, convins de limpezimea autoportretului:

Dacă această carte nu va plăcea este pentru că am refuzat să fac concesiile necesare spre a fi pe placul cititorilor. […] mi-a făcut plăcere să pun pe hârtie nu ceea ce aş fi putut să scriu de amorul artei, ci ceea ce am scris pentru că am simţit nevoia, în primul rând nevoia de a mă exterioriza fără nici o reţinere. […] Un singur drum, aspru, dar strălucit; o singură speranţă: aceea a reuşitei; o singură forţă: curajul.*

Poate că o promovare şi mai intensă în marile centre culturale ar impune aşa cum merită opera imagistică a lui Dan Eremia Grigorescu la acelaşi nivel de vizibilitate cu a lui Brassai, a lui Cartier Bresson, ca să dau numai două exemple. Redifuzarea la Televiziune în ţara sa, România, a celor 53 de eseuri pe film ordonate sub titlul „Itinerarii europene”, însoţite de cuvintele sculptate baroc ale lui Dan Hăulică, ar fi un semn de respect, de preţuire a valorilor româneşti izvodite ieri, ce rezistă superb trecerii timpului.

* Dan Er. Grigorescu – Imagini şi cuvinte. Scrieri alese. Ediţie îngrijită de Crisula Ştefănescu. Editura Vremea, 2017, pag. 129, 133

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor