Datoria publică în contextul crizelor

 Studiile de specialitate au arătat că datoria publică guvernamentală a crescut, în medie, cu aproximativ 86% în decurs de trei ani după principalele crize financiare din secolul XX, iar în cazul crizei financiare globale din 2007, datoria publică a economiilor puternic afectate a crescut în perioada 2007-2009 cu 75%¹. În perioada 2008-2010 datoria publică a României a crescut cu 148%, de la 11,9% în 2007 la 29,6% din PIB în 2010. Gestionarea crizei financiare din 2007 a necesitat alocarea de resurse bugetare de către multe guverne pentru susţinerea sectorului real al economiei sau chiar pentru salvarea unor instituţii financiare (din fericire, nu a fost şi cazul României). Aceste cheltuieli suplimentare combinate cu necesitatea unei politici fiscale expansive datorită politicii monetare restrictive în contextul dobânzilor foarte reduse au determinat ca multe state la nivel global să aibă probleme cu privire la deficitul bugetar şi datoria publică. Creşterea majoră a datoriilor din sectorul public s-a dovedit una dintre cele mai durabile consecinţe ale crizei financiare 2007-2009 pentru majoritatea ţărilor, criză care a necesitat o perioadă prelungită de ajustare macroeconomică, în special în ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă şi preţurilor locuinţelor.

În actualul context pandemic cheltuielile publice în România, în special cele pentru sănătate, au crescut semnificativ şi coroborat cu scăderea veniturilor au determinat o creştere amplă a deficitului bugetar, acesta ajungând în 2020 la 101,92 mld lei (9,79% din Produsul Intern Brut), şi a datoriei publice care a fost la finele anului 2020 de 498,35 mld lei (47,3% din Produsul Intern Brut). Deşi nivelul datoriei publice, care include datoria publică guvernamentală reprezentând obligaţii contractate direct sau garantate de către Guvern prin Ministerul Finanţelor şi datoria publică locală reprezentând obligaţii contractate direct sau garantate de către unităţile administraţiei publice locale, a înregistrat o creştere semnificativă atât în ultimul an (12% din PIB în anul 2020 faţă de 2019), cât şi în ultimul deceniu (17,7% din PIB faţă de 2010), datoria publică a România este printre cele mai scăzute la nivelul ţărilor membre ale Uniunii Europene (locul 7 din 27). La sfârşitul celui de-al treilea trimestru 2020, datoria guvernamentală a reprezentat 43,1% din PIB, nivel inferior celui înregistrat în Uniunea Europeană de 89,8% din PIB şi celui din Zona Euro de 97,3% din PIB.

Studiile de specialitate² au arătat că creşterea cheltuielilor publice, în special al componentei sale salariale, are un efect negativ asupra costurilor cu resursa umană, profiturilor şi a investiţiilor companiilor private care pot duce la o reducere a creşterii economice. Pe de altă parte, viziunea convenţională a datoriei publice implică un efect pozitiv al cheltuielilor guvernamentale asupra producţiei pe termen scurt determinat de creşterea cererii şi un efect negativ al datoriei publice asupra creşterii economice din cauza scăderii resurselor publice care determină o reducere a investiţiilor totale, precum şi de diminuarea capacităţii unei ţări de a implementa politici anticiclice. De asemenea, efectele negative ale datoriei publice asupra creşterii economice sunt amplificate de incertitudinea şi aşteptările privind creşterea taxelor şi a inflaţiei în viitor. Mai mult, studiile teoretice au arătat că există un nivel maxim peste care datoria publică devine nesustenabilă.

Efectele datoriei publice şi a deficitului bugetar asupra creşterii economice depind de caracteristicile economice ale ţării şi de politicile guvernamentale adoptate. Politicile guvernamentale influenţează pozitiv sau negativ creşterea economică prin diferite canale. Conform modelelor neoclasice, politicile guvernamentale au un impact mai amplu pe termen scurt decât pe termen lung, deoarece acestea afectează în special procesul de economisire şi piaţa muncii pe termen scurt. Conform modelelor de creştere endogenă, politicile guvernamentale pot avea efecte pe termen lung în funcţie de tipul de cheltuieli guvernamentale, de exemplu efectele pozitive ale cheltuielilor cu educaţia asupra capitalului uman şi ulterior asupra creşterii economice. Mai mult, politicile guvernamentale pot facilita creşterea economică prin îmbunătăţirea calităţii cadrului instituţional, precum statul de drept, reguli mai transparente şi drepturile de proprietate mai bine definite.

¹ Reinhart, C., Rogoff, K. 2010. „Growth in a Time of Debt” American Economic Review, 100 (2): 573-78

² Alesina, A., Ardagna, S., Perotti, R., Schiantarelli, F. 2002. „Fiscal Policy, Profits, and Investment” American Economic Review, 92 (3): 571-589

Alin Andrieş este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi