De ce are succes astăzi Dimitrie Cantemir în România?

Începând din 1990, tarabele apărute puzderie pe străzi, în bazare, posturile de radio înființate, conduse de te miri cine au inundat „piața” cu melodii languroase, mai ales cu cântece de dans pe ritmuri orientale ale căror „texte” s-au eliberat de reticența, de curățenia sentimentelor profunde, exhibând prin cuvinte dezbrăcate, uneori de-a dreptul triviale, iubiri de-o clipă, mândria averii acumulată rapid. Mulți susținători până în 1990 de „evenimente”, în special nunți, au câștigat suficient pentru a-și înregistra singuri repertoriul în condiții mai mult sau mai puțin performante tehnic, nu a mai existat un organism, un filtru atât de necesar selecției. Instituțiile media tradiționale, publice, unde activau specialiști în folclor, au păstrat mult timp o distanță mândră față de subprodusele folclorice, iar când s-a ajuns la inflație au reacționat timid, sporadic, difuzând câte un program sau emisiune de prezentare și comentariu vizând tradiția autentică sătească sau urbană la ore de minimă audiență, după prânz ori aproape de miezul nopții. Admirabila serie de emisiuni concepută de neuitatul etnomuzicolog Gruia Stoia la Radio România Cultural împreună cu interpretul, folcloristul și profesorul Alexandru Mica, profund cunoscător și al creației lui Anton Pann, a fost difuzată luni la rând numai la ora 23:00. Tot așa, antropologul, etnomuzicologul Speranța Rădulescu a avut prezențe aleatorii în programele radiofonice, emisiunile elaborate de acești cercetători care știau să se exprime pe înțelesul publicului larg păstrându-și acum locul nemeritat în tăcerea arhivei. Care este folosul plutonului de posturi tv dedicate „folclorului” dacă aproape tot ce difuzează respectă credința și comandamentele patronilor: „asta cere publicul”? Folosul nu este greu de ghicit. Dacă ne gândim și la impresionantele limuzine ori la acele 4 X 4 ce ne asurzesc arogant cu „manele” emise la volum excedentar, putem spune că, într-adevăr, publicul asta vrea. Dar este singurul public? Cele trei concerte programate vineri 26, sâmbătă 27 și duminică 28 mai la Iași în Festivalul Dimitrie Cantemir – 300 au dovedit că există și altfel de public.

Ce s-a putut asculta săptămâna trecută nu a fost ceva nou. Istoria a vrut ca muzica orientală să se impregneze puternic în fibra culturală a românilor, care au dovedit mai târziu, pe parcursul deceniului 1951-1960, multă receptivitate la seria de cântece incluse în coloanele sonore ale filmelor indiene „Vagabondul” (1951) și „Articolul 420” (1955). Melodia cu titlu românizat „Avaramu” („Awara Hoon” – „Sunt un vagabond”) se transmitea frecvent în programele radiofonice, era fredonată de mulți, intrase chiar în spectacolele muzicale ale teatrelor de vară. După 1989 România a pătruns, din fericire, în circuitul difuzării muzicii orientale, astăzi multe posturi de televiziune difuzează reportaje, documentare despre ținuturile Orientului și Asiei, muzica, instrumentele tradiționale devenind o permanență în multe filme artistice. Pentru că în echipele de realizatori ale acestor producții au fost/ sunt cooptați etnomuzicologi, interpreți specializați în aceste tipuri de muzică, s-a ajuns la popularizarea creațiilor autentice, inedite, de mare frumusețe, expresivitate și impact emoțional. Aceasta cred că este a doua explicație a succesului creației lui Dimitrie Cantemir în lume, în România de astăzi.

Al treilea motiv al audienței mulțumitor de largi în țara noastră este profesionalismul celor câțiva cercetători și instrumentiști deplin familiarizați cu muzica medievală. Una dintre imaginile fotografice înfățișează membri ai formației Anton Pann chiar în mediul ce le-a favorizat și le-a inspirat studiul, reproducerea deplin riguroasă a documentelor muzicale, istoric-literare datând din secolele XVII-XVIII: biblioteca. De altfel, caracterul științific, intelectual, pasiunea, respectul pios acordat textelor istorice sunt rezultatul studiilor aprofundate ale celui care a fondat și conduce de trei decenii grupul instrumental – Constantin Răileanu. Se cuvin menționate specializarea profundă ca muzician (percuționist, solist vocal, dirijor), licența în Istoria și Filosofia Religiilor – Fenomenologie Religioasă al Facultății de Teologie din București, altă licență în Muzică Bizantină și Dirijat Cor Academic al Universității Naționale de Muzică. O conversație cu domnia sa poartă același semn-podoabă al dualității: pregătirea de ordin științific este dublată de pasiunea, de elocința discursului.

Componența formației Anton Pann respectă regula de bază a competenței și autenticității. Temeinic pregătiți, admirabili instrumentiști, Constantin Răileanu (kanun), Alexandru Stoica (oud) sunt însoțiți de obicei pe scenă de Ghassan Bouz (bendir, riq), Ziya Tabassian (tombak, bendir), Emmanuel Hovhannisyan (duduk) și Murat Salim Tokaç (tambur, ney).

Bineînțeles, programul de vineri seara a cuprins lucrări incluse de Dimitrie Cantemir în Cartea științei muzicii după felul literelor – piese din tradiția multipolară cultă (sarai) a Turciei, Orientului, Greciei: peșrev, taksim, makam. Surprinzător a fost, în introducerea unei creații din program, elementul românesc al melodiei interpretată la vioară, ce își revela proveniența transilvană, unde acest instrument este la mare cinste. Vioara a rămas o primă componentă modernă a strategiei repertorial-sonore cultivată de membrii formației Anton Pann. A doua componentă fiind adaptarea programului la civilizația imaginii, atractivitatea seriei de creații prezentate la Iași în sala „Unirea” sporind datorită hologramei lui Dimitrie Cantemir. Prințul (interpretat de actorul Silviu Man) și-a prezentat pe scurt destinul de cărturar, de muzician, piesele oferite spre audiție într-o prea frumoasă limbă română de care ne-a fost dor în spațiul public.

Au fost evidente curiozitatea, plăcerea, căldura manifestată de ascultători în relație cu piesele prezentate de formația „Anton Pann”. Astfel s-a dovedit că frumusețea, ineditul, rafinamentul, savoarea muzicii din vremea lui Cantemir, rar ajunsă în marile noastre săli de concert, pot fi larg apreciate. Acesta este răspunsul la întrebarea din titlul prezentelor însemnări.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor