De ce (să mai) cităm latineşte (II)

Un bun prieten îmi împărtăşea deunăzi, într‑o conversaţie, că se gândeşte cu nostalgie la vremurile când era preţuită vorbirea ex cathédra. Accentuarea românească a substantivului cáthedra (un împrumut din greacă în latină) nu este doar a amicului meu, ci este aproape generalizată. Expresia ex cáthedra, literal “de pe (un) podiu” sau „de la o tribună”, a apărut în latina ecleziastică şi se referea la enunţurile autoritative pe care o înaltă faţă bisericească, de obicei papa, le rostea solemn, în public. Sensul iniţial a fost deci „indubitabil; de mare autoritate”. Prin analogie, expresia se foloseşte şi în spaţiul academic, cu referire la autoritatea magistrală.

Fiindcă veni vorba despre accentuare greşită, în fişele mele am notat momentul în care, într‑un interviu, un cunoscut ierarh-martir al Bisericii Greco‑Catolice, venerabilul cardinal Alexandru Todea (1912‑2002), rostea corect sintagma restitutio in íntegrum, care desemnează restituirea integrală a unui bun care ţi‑a aparţinut, în cazul în speţă a proprietăţilor respectivei Biserici. Pe toţi ceilalţi, ziarişti, oameni politici, „simpli muritori”, fără excepţie, când a fost să fie, i‑am auzit pronunţând doar cu accentul „românesc”, adică restitutio in intégrum. Cam prin acelaşi străchini calcă şi un foarte cunoscut comentator politic, când ne informează, la televizor (poate dintr‑un exces de zel, căci „instinctul” românesc l‑ar fi condus, poate, la pronunţarea corectă!), că un oarecare diplomat român se află la post doar cu titlul de însărcinat de afaceri ad intérim, adică doar provizoriu! Accentuarea latinească este ad ínterim, adică pe prima silabă!

***

Un cuvios părinte îşi postează pe net predica intitulată Quo vadis, homine?, cu nu mai puţină siguranţă ca şi un (încă) tânăr poet ardelean o poezie! Cei doi „intelectuali” se află însă într-o companie liniştitoare, căci aceeaşi întrebare „moral‑filosofică” şi‑o punea, într‑o veche publicaţie literar-culturală bucureşteană şi un domn academician! Farsa pe care le‑a jucat‑o celor trei „gânditori” insuficient ingurgitata gramatică a limbii latine porneşte de la titlul unui cunoscut roman (tradus şi în româneşte) al scriitorului polonez Henryk Sienkiewicz, care conţine parafraza evanghelică Quo vadis, Domine?, care se traduce „Încotro te îndrepţi, Doamne?”. Când adaptezi, în scopuri nobile, omiletice, poetice sau doar eseistice, o propoziţie latinească celebră, ar trebui să ştii că vocativului Domine, al substantivului Dominus ‘domn’ (declinarea a II‑a, masculină) îi corespunde, dacă te referi la om, forma de vocativ homo, identică cu cea de nominativ, căci, de data aceasta, blestemata de gramatică ne învaţă că avem de‑a face cu un substantiv de declinarea a III‑a, imparisilabică! Corect şi decent ar fi fost, deci, Quo vadis, homo! „Încotro de îndrepţi, omule?”.

***

N‑am îndrăznit să îl corectez pe loc pe un coleg filolog care îmi comunica acum vreo cinci ani că, în volumul de texte ale unui înaintaş, pe care se pregătea să îl editeze, plănuieşte şi o secţiune de miscellanéa, adică de materiale diverse, disparate. Cuvântul era folosit de colegul meu cu sensul corect, căci derivatul respectiv este un neutru plural de la miscelláneus (la rândul său un derivat adjectival de la verbul misceo „a amesteca”). Numai că accentul corect ar fi trebuit să fie micellánea, aşadar, pe silaba antepenultimă. În mod analog se accentuează şi cuvântul latinesc collectánea, pe care îl găsim frecvent în titlurile unor publicaţii erudite (Collectánea Orientalia, Collectánea Christiana, Collectánea Slavica etc.).

***

Deseori auzim sau vedem scrisă formula hibridă şi cam incorectă status quo, în loc de, mai corect, statu quo „la situaţia anterioară”, fiindcă, potrivit gramaticii, întreaga sintagmă ar trebui să fie la cazul ablativ. Se foloseşte în diplomaţie pentru a denumi imperativul sau cerinţa de a reveni la o situaţie (militară, teritorială etc.) anterioară.

Nenumăraţi sunt procopsiţii care scriu şi rostesc ceva de genul Ixulescu este un nomina odiosa, producând un dezacord cras, este drept, „interlingvistic”! Inventată de poetul Ovidiu şi denumind, generic, persoane neplăcute, cărora nu vrem nici măcar să le rostim numele, expresia este un plural, aşadar nomina odiosa „nume respingătoare”. Dacă vrem să inventăm un singular, ar trebui să spunem nomen odiosum.

***

Unii dintre prietenii mei melomani, cedând unei mode venite de nu ştiu unde şi cu certitudinea că este bine instruit şi la zi cu subtilităţile din „lumea bună”, denumesc cunoscuta cantată a lui Carl Orff Carmína Burana, ca şi cum ar zice Alína sau Cosmína Ieşeana! De fapt, de data aceasta, accentuarea corectă a titlului celei mai cuprinzătoare antologii de poezie latină medievală (de unde s‑a inspirat compozitorul german modern) este cea mai „pe româneşte”, adică Cármina Burána. Aici avem de‑a face cu o sintagmă la neutru plural, cármen însemnând „cântec, poem”, iar Buránus fiind un construct latinesc savant de la numele nemţesc al mănăstirii benedictine din Bavaria (Benediktbeuern) unde s‑a păstrat preţiosul manuscris.

Un bucluc… invers, plasând accentul ca în limba strămoşilor, pare să fi păţit o comentatoare de spectacole teatrale, care vorbea deunăzi la radio, doct, despre momentul din teatrul antic de la Atena, când un zeu intervenea în scenă, coborât cu un dispozitiv ca un fel de macara: deus ex máchina, aproximativ: „zeul (coborât) cu hârzobul”. Doamna profesoară a crezut potrivit să pronunţe banalul cuvânt latinesc máchina (de pronunţat: máhina), un împrumut din grecescul mechané, cu accentul strănepotului său etimologic, daco-romanul maşină, prin urmare, deus ex machína.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi