De cealaltă parte a Mitropoliei

În traducerile mai vechi ale Bibliei, vom găsi un alt termen în loc de „străin”: „Tu sîngur nemerniceşti în Ierusalim…” (Biblia de la 1688), respectiv „Tu singur eşti nemernic în Ierusalim” (Biblia de la 1914). Aşadar, la început, cuvântul nemernic nu avea conotaţia negativă de astăzi. Împrumutat din limba slavă (veche), el desemna un om „străin, pribeag, pripăşit” (din namerinu, literal: „care vine”).

În limbile greacă şi latină, găsim în acest loc scripturistic termenii „paroikeis”, respectiv „peregrinus” (de unde s-a născut în limba română cuvântul pelerin). Un vechi şi drag prieten, Cosmin Olinici, un pasionat al limbilor clasice şi al etimologiilor cuvintelor, evidenţiază, într-o postare din 3 aprilie 2023 de pe contul său de Facebook, că aici regăsim originea cuvântului parohie (paroikia). Paroikeis vine din paroikeo (para – „pe lângă” şi oikeo – „a locui în casă”). În „Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române”, parohia este definită drept „comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici şi mireni, situată pe un anume teritoriu şi subordonată Centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ şi patrimonial, condusă de un preot paroh numit de chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective”. Această definiţie „instituţională” îşi primeşte cuvenita completare prin recurs la originea etimologică a cuvântului: parohia ar desemna, totodată, pe cei care se situează spaţial „pe lângă casă” – evident, e vorba aici de „Casa Domnului”, biserica parohială –, dar, eshatologic vorbind, vizează comunitatea celor ce sunt străini pe acest pământ, împreună călători spre Cer.

Cele două aspecte – a fi străin şi a fi călător (pelerin) – sunt evidenţiate, de altfel, şi în alte locuri ale Noului Testament. Cum e cazul cu scrierile celor doi mari sfinţi apostoli, Petru şi Pavel: „Iubiţilor, vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici pe pământ” (I Petru 2, 11); „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14). De unde şi admirabila descriere a condiţiei creştinilor în lume din „Epistola către Diognet”, lucrare datată în jurul anului 200: „Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie şi orice patrie le e ţară străină” (cap. V, v. 5). Cât de departe suntem noi, creştinii de astăzi, de această gândire? Câţi dintre noi avem această conştiinţă a vremelniciei pe acest pământ şi câţi dintre noi ne ghidăm viaţa având în inimă nu atât locul în care ne aflăm, cât direcţia spre care suntem chemaţi să mergem?

Am reflectat mult în ultima perioadă la ce (mai) înseamnă a fi creştin în această lume şi a fi preot într-o parohie. Şi dintr-un motiv mai practic: am primit propunerea de a fi paroh la o altă parohie din Iaşi decât Biserica Talpalari, unde am fost numit pe 8 iunie 2008. În cei aproape 15 ani m-am legat foarte mult sufleteşte, cum e şi firesc, şi de biserică, şi de oamenii (minunaţi!) de pe „aria canonică” a acesteia. Nu aş fi plecat pentru nimic în lume dacă nu aş fi avut, finalmente – după multe frământări lăuntrice –, alături de chemarea ierarhului, şi binecuvântarea duhovnicului, şi încredinţarea faptului că Dumnezeu este Cel ce mă cheamă la o nouă lucrare (sau, mai bine spus, la a prelungi, într-o altă parohie, ceea ce s-a împlinit la Talpalari). La Talpalari va rămâne să continue ceea ce s-a început în 2008 (inclusiv prin jertfa şi rugăciunile Maicii Siluana Vlad, Domnul să o odihnească alături de cei bineplăcuţi Lui!), Părintele Vladislav Nedelcu, cel care mi-a fost alături în ultimii ani.

Duminica ce vine, pe 7 mai, voi fi prezentat pentru prima dată credincioşilor din Parohia „Sfântul Apostol Andrei” din Iaşi, preluând ştafeta de la Părintele profesor universitar Vasile Nechita, care a trecut de graniţa celor şapte decenii de viaţă. Biserica parohială este situată cam la 7-8 minute de mers pe jos de la Mitropolie. În direcţia cealaltă, tot la 7-8 minute de mers, este situată şi Biserica Talpalari. Încât, tot reflectând înainte de a lua o decizie, mi s-a părut că văd în această „mutare” spaţială şi un fapt simbolic pentru mine, în termenii duhovniceşti ai „războiului nevăzut”. Ca unul ce voi continua să-mi desfăşor, ca şi până acum, activitatea de la Mitropolie, mi-e dat să mă mut dintr-un turn de apărare în altul, dintr-o parte în alta a „cetăţii Sfintei Parascheva”.

Oriunde ne-am afla sau oriunde ne cheamă Dumnezeu să mergem, esenţial este doar atât: să lepădăm orice calcul sau gândire omenească, să nu ne mâhnim sau să ne înfricoşăm de ceva, ci să ne străduim a împlini cu pace, cu râvnă maximă şi conştiinţă vie ceea ce El ne rânduieşte ca ascultare (lucrare) pe drumul către Cer.