Caută 
1 MIN
Centenarul Unirii celei Mari nu ne-a găsit pregătiţi pentru reflecţie ori predispuşi să o facem de acum înainte, cu gândul la ce am putea să facem cu soarta noastră, într-o Românie pe care, sunt sigur, fiecare dintre noi o doreşte mai bună, dar cu mijloace diferite. Nu multitudinea gândurilor sau a viziunilor cu privire la România ar trebui să ne îngrijoreze, chiar dacă din comunism am moştenit neîncrederea în diversitate, imaginarul nostru fiind aglomerat cu prejudecăţi despre unitate, ci sărăcia şi inconsistenţa preocupărilor noastre privind viitorul. Metehnele noastre orientale, pe care le ignorăm cel mai adesea, luaţi de valul superficial ca fiind atât de „deştepţi“ şi „descurcăreţi“, o scoatem noi cumva la capăt, valorificând „geniul improvizaţiei“, ne dau din când în când câte un renghi, din care nu părem a învăţa prea multe.
De vreo două veacuri încoace, de când tot încercăm să imaginăm o cale proprie în lumea tot mai complicată în care trăim, nu am prea învăţat că fără să deprindem legile riguroase ale concurenţei nu avem cum să fim în acelaşi timp mândri că suntem români, dar şi ignoranţi ori delăsători.
Nu am avut aşteptări prea mari de la acest Centenar, vazând în ce ape tulburi şi urât mirositoare înotăm, dar să văd că până şi proba noastră forte – spiritul ceremonios – intră la apă, că până şi plăcerea copilărească de a ne da mari şi a ne umfla în pene pălesc în confruntarea cu vântul recei realităţi a unei ţări prost guvernată de nişte şmecheri cum nu am mai văzut în zbuciumata noastră istorie, asta chiar nu mi-am închipuit. Centenarul a trecut fără noi, fără să ne mişte ori să ne invite la reflecţie. Am sentimentul că a fost un an oarecare din cei o sută de când nişte români vrednici s-au încumetat să creadă că a venit şi ceasul izbăvirii noastre. Nu pot să cuget la Centenar fără să mă întristez la gândul că toţi cei care au crezut cu tărie în România la 1918 au plătit cu viaţa ori cu surghiunul ori cu uitarea pentru fapta lor. Oricât am acuza regimul comunist că ne-a furat istoria, aliniind-o la standarde străine, ori că ne-a scos din minte amintirile dragi şi înălţătoare, nu-mi pot suprima tristeţea că atât de puţini români şi-au riscat viaţa ori cariera pentru adevăr şi dreptate. Din păcate am ieşit prea săraci din comunism, iar starea aceasta se prelungeşte în chip pervers şi nepermis de mult, ca să mai avem puterea să visăm la idealuri. Ca o maladie misterioasă, care ne-a atacat organele vitale, dar nu întratâta încât să ne omoare cu totul, ci prelungindu-ne agonia, comunismul ne-a lăsat goi sufleteşte, slabi moral şi confuzi intelectual. Cu această zestre, nu este de mirare că tot vechii comunişti ne conduc şi după aproape 30 de ani de la proclamarea oficială, pripită şi premeditată, a aşa-zisei morţi a comunismului. Iar atâta vreme cât nu suntem în stare să ne lecuim de moştenitorii lui, care continuă să ne vrăjească nu avem cum să gândim temeinic la viitor. Şi nu am în vedere nu ştiu ce viitor miraculos, ci unul normal. Înclin să cred că ar trebui să nu mai învestim într-un destin înălţător, poate himeric, ci să ne construim viaţa fără patetisme inutile, în acord cu dimensiunea noastră adevărată şi nu cea imaginată, bântuiţi de obsesia că suntem cei mai deştepţi şi înainte mergători în toate, aşa cum am văzut într-un filmuleţ stupid comandat de guvernanţii noştri retardaţi. Peste ani, urmaşii noştri se vor îngrozi să vadă cu ce nimicuri ne-am ocupat în anul Centenarului.
Mi-aş dori în veacul în care am intrat mai puţină „istorie“ pentru România, la schimb cu mai multă normalitate şi normativitate, cu educaţie temeinică, drumuri bune, bună rânduială şi gânduri curate între noi, dar şi un creştinism al normei de viaţă şi mai puţin al ceremoniei. Să reflectăm cu folos la exemplul elveţian: câtă istorie are această ţară, care a ştiut să-şi dea sieşi când trebuie o normă de viaţă atât de riguroasă? Nu sugerez că i-am putea imita pe elveţieni. Invit doar la reflecţie cu privire la filosofia lucrului bine făcut.
Mihai Dorin este istoric şi publicist
