De la cooperative la Cupa Satelor

În ultimele zile, a apărut o ştire care a trecut neobservată: FRF organizează Cupa Satelor la fotbal. O idee tratată în cercurile superficiale ale raţiunii microbistice pe traseul chel-tichie-mărgăritar. „Mofturi, moncher, naţionala de-abia se târâie, în Cupele Europene ne zvântă Luxemburgul, singurul lucru care ne-a mai rămas de rânduit este fotbalul pe toloacă“. O asemenea abordare, poate fi considerată doar imbecilă, dacă n-ar fi profund nocivă. Mai mult, cu ani în urmă, s-au mai auzit pe la Radio Erevan asemenea idei emanate de membrii progresişti ai unei federaţii retrograde, dar autorii lor ar fi fost puşi la punct: „haide, bre, de ani şi ani tot ne calificăm şi ne răscalificăm şi mata umbli cu ţărănisme de astea“. Poate că există mulţi care pun problema asta şi acum, însă fotbalul românesc a ajuns atât de jos, încât nu mai există performanţe de acoperire, cu atât mai puţin generaţii de aur.

Apropo de astfel numita generaţie, cei care cred că închinându-ne la performanţe trecute se rezolvă problemele, ar trebui să privească fotbalul nostru din anii ’90 din toate unghiurile. Să nu pomenim realitatea că toţi fotbaliştii de superclasă ai acestei generaţii au fost produse de lux ale unui regim revolut, personaje privilegiate şi ţinute în puf spre creşterea prestigiului to’arăşilor şi to’arăşei. Că aceia care au urmat lui Hagi, Lăcătuş, Petrescu, Popescu etc, au fost rodul unor emulaţii a unor performanţe care  – fără să fie însoţite de trofee  – au creat întotdeauna valoare prin virtutea inerţiei. Hai să ne amintim că în anii aceia blaturile şi cooperativele erau în floare; că al nostru campionat era printre cele mai slabe de pe continent, ceva asemănător celor din Congo şi Tadjikistan; că la nivel minor, selecţiile se făceau pe atenţii, iar la nivel mare, familia de impresari Becali aproape că dicta selecţionerilor componenţa lotului, cam cum face acum vărul Gigi cu bietul Dică; că generaţia de aur şi puii ei bifau calificări în serie, dar cele mici nu ştiau cum arată (cu mici excepţii) un turneu final. Acea perioadă de aur nu însemna doar reuşitele lui Hagi şi Gică Popescu la naţională şi la cluburi de prim rang. Însemna şi Sandu, şi Dragomir şi Kassai, Oache şi alte specimene infecţioase. Anii 2005-2007 ai „eurofantasticilor“ de la Steaua, Rapid şi (parţial) Dinamo reprezintă excepţiile care confirmă regula. Confirmare: performanţele acelea n-au stârnit nicio emulaţie, n-au făcut decât să întindă preşul sub care gunoaiele se adunau în mormane din ce în ce mai mari. Se poate spune că asemenea fenomene (corupţie, blaturi, selecţii, necalificări) se perpetuează şi astăzi, la o scară mai mică. Diferenţa este că acum nu mai există nici preşul acela pentru mascat mizeria: generaţia excepţională de fotbalişti.

După un mandat în mare parte criticat, în multe aspecte pe bună dreptate, conducerea actuală a FRF, este decisă să strângă preşul, să pună mâna pe mătură şi să umble la rădăcina relelor. Experimentul Christoph Daum la naţională a fost unul ratat, calificări nu s-au înregistrat la niciun nivel, fondarea centrelor de excelenţă pentru tânăra generaţie s-a împotmolit din motive birocratice. Însă ele există, la Târgu Mureş şi Timişoara, altele urmând a crea concurenţă pentru Academia lui Hagi. FRF şi-a întins tentaculele şi peste hotare, monitorizând tinerele talente din diaspora românească din ce în ce mai numeroasă. Nu mai pomenim de acea regulă U21 atât de hulită de conservatori gen Gigi Becali, Cornel Dinu ori Florin Prunea, regulă pe care şefii de la Casa Fotbalului se simt cu îndreptăţire încurajaţi s-o extindă. Fiindcă dacă există şefuleţi de cluburi care nu sunt convinşi pe deplin de avantajele investiţiei în pepinieră, ei trebuie obligaţi s-o verifice pe pielea lor. Şi acum iată că apare şi această „cupă a satelor“ care vrea să scormonească brazdele după talente, ilustrând faptul că fotbalul este un sport pentru tot poporul şi nu unul elitist ca tenisul.

Deocamdată, faptul că la orizont se arată primele calificări după amar de ani, arată că drumul plin de hârtoape pare a fi cel bun. Şi trebuie să fie aşa, fiindcă alternativa înseamnă întoarcerea la „cooperative“.