De la Rîbakina la Jeruto

9 iulie 2022. Elena Rîbakina, o etnică rusoaică de 23 de ani, a cucerit trofeul de la Wimbledon, câştigând finala de la All England Lawn Tennis And Croquet Club contra tunisiencei Ons Jabeur. Tenismenii ruşi nu au fost primiţi în aristocraticul turneu englez, dar Rîbakina a pătruns şi a câştigat. Reprezentând Kazahstanul, deşi Elena are familia şi reşedinţa la Moscova. Presa putinistă a juisat: „Alungat de aristocraţia de la Wimbledon, tenisul rus îşi dovedeşte superioritatea, prin Elena Rîbakina”. Şi prin Daniil Medvedev care, deşi nu a participat, a beneficiat de hotărârea absurdă a ATP de a nu acorda puncte la Wimbledon, decizie care sub umbrela fair-play-ului, a favorizat sportivii ruşi, pedepsiţi pentru jocul preferat al tătucului Putin. Rîbakina a sărit ca arsă: „nu comentez situaţia politică, nu mă interesează, eu reprezint Kazahstanul, ţară care mi-a acordat ajutor în momente grele şi căreia mă simt datoare, tarara-bum-tara etc”. Dincolo de lemnăria verbală cumva justificabilă în astfel de situaţii, vorbele Elenei conţin mult adevăr. Că Rîbakina n-avea prea multe perspective sub steagul Rusiei, din cauza concurenţei, iar ideea că victoria sa la Wimbledon ar fi menită să dea o palmă celor care i-au nedeptăţit pe colegii ruşi, este o inepţie. Crede cineva cu mintea întreagă că Simona Halep sau mai ales Ons Jabeur (favorita finalei, cu perspectiva de a ajunge prima musulmană şi prima africancă învingătoare la Wimbledon) s-ar fi dat la o parte pentru a salva orgoliul pravoslavnic? Rîbakina a câştigat că a fost mai bună decât Jabeur, şi nu pentru că Putin merita o reparaţie morală. Iar un mare merit al succesului aparţine Kazahstanului, ţară care, pur şi simplu, a crezut în ea. Astfel încât doar un necunoscător sau un adept al etnocraţiei poate să creadă în balivernele kremliniste.

La trei săptămâni de la consumare, subiectul pare prăfuit. În actualitate a fost adus, însă, indirect de un mare eveniment, neglijat doar de români. Campionatele Mondiale de atletism de la Eugene (Oregon). Norah Jeruto, atletă de origine kenyană, a câştigat proba de 3000 m obstacole, reprezentând aceeaşi naţiune din Asia Centrală, Kazahstan, alături de o altă sportivă de cursă lungă, motivul schimbării cetăţeniei fiind oarecum similar cu cel al Rîbakinei: concurenţa acerbă în lotul de fondişti ai Kenyei, care nu dă şanse multor atleţi de mare valoare să-şi valorifice şansele competiţionale. De pildă, în probele de fond, Israel, Bahrain, ba chiar SUA au obţinut medalii cu atleţi proveniţi din Kenya, ceea ce nu mai miră pe nimeni în vremurile de astăzi.

Fenomenul naturalizării în sport nu este de azi, de ieri, ci unul firesc, apărut odată cu deschiderea graniţelor şi dezvoltarea reţelelor virtuale. Acum, lumea comunică prin mijloace nebănuite acum 50 de ani, călătoreşte mult, iar sportivii mai ales, alcătuiesc comunităţi specifice în sânul cărora relaţiile naturale înfloresc. Există şi situaţii gen Kazahstan, cu ţări care aşteaptă cu braţele întinse şi deschise, dar şi cu punga doldora, dar cele mai multe naturalizări sportive apar pe cale naturală, Spre exemplu, toţi cei care au înfierat componenţa etnică a lotului Franţei, campioana mondială la fotbal din 2018, ar fi avut parte de o uriaşă surpriză dacă ar fi studiat problema: 80% din componenţii lotului sunt născuţi pe teritoriul Hexagonului, unii chiar de 2-3 generaţii. Toţi sunt cetăţeni francezi cu acte, iar de-abia dacă s-ar face selecţii sportive pe criterii de arbore genealogic s-ar putea atinge subiectul discriminării etnice. La fel se poate vorbi despre jamaicanii de la sprint, africanii de la maraton, cubanezii din Spania şi chinezii de la tenis de masă, răspândiţi prin toată lumea.

Mai mult, în ultimii ani, apar din ce în ce în ce mai mulţi „stranieri” prin naţionalele române: polinezieni la rugby, ruşi la lupte libere, francezi la triatlon, nemţoaice la sărituri în apă şi patinaj artistic, portughezul Camora la fotbal. Anul viitor vor debuta în competiţiile oficiale şi cele trei maratoniste române originare din Kenya care ar putea umple golul lăsat în urmă de Lidia Şimon şi Constantina Diţă-Tomescu. Şi nici federaţia de tenis de masă nu va mai avea mult răgaz de a se lăuda cu curăţenia etnică a loturilor autohtone. Fenomenul este în creştere şi nu din cauza răspândirii universale a unei culturi dominante, aşa cum înţeleg unii globalizarea. Iar perpetuarea deloc dorită a embargoului cauzat de agresiunea Rusiei putiniste, va accentua acest exod al sportivilor spre mări, ţări şi zări. România sportivă nu va putea contempla multă vreme pe marginea fenomenului, ba chiar ar putea profita. (Nicolae GRECU)