De la un martie la altul

Anul trecut, pe 10 martie – era într-o luni – am plecat la Bucureşti. Profesorul Mircea Vasilescu mă invitase să particip la un colocviu consacrat lui Titu Maiorescu, invitaţie pe care am acceptat-o cu mare plăcere din cel puţin două motive: 1) programul manifestării era foarte tentant şi promitea discuţii interesante şi 2) printre participanţi se aflau prieteni pe care nu-i mai întâlnisem de ceva vreme… Marţi dimineaţa au început să circule veşti alarmante, privind mai ales situaţia din Italia, dar nu numai. Către seară, am primit un telefon de la Mircea Vasilescu prin care mă anunţa că simpozionul, ce urma să înceapă a doua zi, a fost anulat (până la noi dispoziţii) şi că activitatea în universităţi a fost suspendată (simpozionul a avut totuşi loc, după câteva luni, online). Îmi programasem să stau în Bucureşti până sâmbătă aşa că am încercat să profit de această – neaşteptată – mică vacanţă. Miercuri seara a fost meciul – foarte bun – dintre Paris Saint-Germain şi Borussia Dortmund (scor 2-0 pentru PSG), dar, surpriză!, tribunele erau goale: senzaţie bizară, imagine dezolantă cu care nu am reuşit să mă obşnuiesc nici astăzi. M-am întâlnit, apoi, de două ori cu prietenul meu Livius Ciocârlie, am mers la restaurant – din fericire, restaurantele încă erau deschise. Lumea, pe străzi, era calmă, restricţiile erau cvasiinexistente. Sâmbătă m-am întors la Iaşi după care a început nebunia ale cărei dimensiuni nimeni nu putea atunci să le prevadă.

A urmat, aşadar, ritualul sinistru al bilanţurilor zilnice – contaminaţi, victime, pacienţi internaţi în stare gravă la ATI. Această sumbră contabilitate funcţionează şi astăzi, transformându-i pe unii într-un fel de ţaţe curioase să afle „câţi au mai murit”. Starea de urgenţă a golit străzile, a scos din circuit restaurantele şi cafenelele, a paralizat centrele vitale ale oraşelor. Îmi amintesc de o fotografie pe care am făcut-o duminică 10 mai când am surprins strada Lăpuşneanu complet pustie. Restricţiile au avut şi au consecinţe dezastruoase pentru economie şi pentru ceea ce numim, cu o formulă nu tocmai fericită, „industria divertismentului” – teatre, filarmonici, cinematografe, apoi pentru turism şi tot ceea ce ţine de sfera convivialităţii. Încă nu se ştie, nici la noi, nici în alte ţări, câţi întreprinzători s-au declarat învinşi, câte firme nu-şi vor mai reveni din criză, câte teatre şi cinematografe se închid, câte restaurante trag obloanele. Şi iată că, deşi avem nu unul, ci mai multe vaccinuri (lucru absolut extraordinar!), în Franţa oamenii încă nu pot circula după orele 18 (!), iar la noi câteva judeţe trec în scenariul roşu în timp ce buletinul fatidic de la prânz se obstinează să ne dea veşti proaste. Cum să nu înţelegi sentimentul de exasperare al celor care tânjesc după o viaţă normală, vor să călătorească, să meargă la teatru, la film, să facă – în fond – lucruri care până mai ieri ni se păreau absolut fireşti?

Una dintre consecinţele cele mai grave ale pandemiei este că „a îmbolnăvit” ţesutul social. Istoricul şi sociologul Jean-Pierre Le Goff, căruia tocmai i-a apărut o carte intitulată Societatea bolnavă (editura Stock), observă că majoritatea populaţiei a trăit pandemia „în direct” graţie mai ales televiziunii: imaginile cu oraşele-fantomă, toate statisticile morbide au indus ideea că traversăm un eveniment catastrofă. Proximitatea emoţională, adaugă Le Goff într-un interviu acordat ziarului Le Figaro, ne împiedică să judecăm situaţia calm şi raţional. E o epidemie generatoare de anxietate şi totodată logoreică, dovadă – toţi „experţii” care s-au perindat şi se perindă la TV, apoi vălmăşagul cacofonic al opiniilor divergente. Să nu uităm aiurelile şi tâmpeniile care circulă nestingherite pe reţelele de socializare. Se produce, astfel, o stare de saturaţie, nu mai suntem capabili să percepem corect reperele şi semnele realului.

În fine, cireaşa de pe tort (evit, înţelegeţi de ce, formula cu bomboana de pe… – ştiţi dumneavoastră), pandemia a venit pe fondul catastrofismului indus de ecologia militantă. S-a spus chiar că virusul e pedeapsa pentru greşelile pe care le-am comis faţă de natură… Suntem în permanenţă bombardaţi cu ştiri despre tornade, inundaţii, topiri de gheţari ş.a.m.d.; dacă e caniculă e din cauza încălzirii globale, dacă e foarte frig e tot din cauza încălzirii globale (clima a luat-o razna) etc. şi aici încetăm să mai gândim raţional şi ne complăcem într-o stare de precaritate, de frică perpetuă.

După un an la capătul căruia am văzut că, graţie inteligenţei umane, răul îşi are totuşi leac, e cazul să dăm prioritate lucidităţii, să ne dezbărăm de spaimele iraţionale şi să reîncepem, treptat, să trăim. Normal.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor