Decriptarea trecutului prin lentilă literară şi lingvistică (V)

4. Critica filologică a „continuităţii”

Cum ateismul demolator al regimului comunist ştersese din mentalul colectiv urban tema creştină a Crăciunului, „Moş Gerilă” mi-a pus sub brad (între altele) şi jocul Dacii şi romanii în noaptea de Revelion dintre anii 1972 şi 1973. Era un board game cretin, cu nişte jetoane şi ceva figurine şi cu reguli de joc confuze, mult sub nivelul de interes stârnit de Piticot sau de Nu te supăra frate. Chestia asta cu dacii era legată de faptul că ne ducea cu şcoala la film şi că de Revelion erau date la televizor dinamicele filme propagandistice pentru uzul educaţiei naţionalist-comuniste făcute de Sergiu Nicolaescu, acest Leni Riefenstahl al ceauşismului. „Dacii” şi „Columna” fiind în top, la fel ca şi „Mihai Viteazul” cu Amza Pellea (de unde mândria caraghioasă a regizorului cu cel mai mare număr de spectatori din istoria locală!). Erau nişte surogate de superproducţii holywoodiene care, în contextul cenzurării filmelor occidentale originale pe piaţa românească, ţineau loc de entertainment. Dar cu „mesaj” perfid (şi eficient!) încorporat.

Cum, la sugestia lui Maurer, Ghiţă Dej o virase spre comunismul naţionalist chinez pentru a evita destalinizarea sugerată de la Moscova de Nikita Hruşciov, valetul aparent umil ajuns la putere în 1965, după moartea Prim-secretarului PMR, a dezvoltat apoi până la sminteală această linie de manipulare a poporetului român. Astfel că linia naţionalistă imprimată propagandei (totuşi) comuniste a generat instantaneu rescrierea istoriei şi difuzarea acestui narativ cosmetizat asupra trecutului ca antidot la lipsa libertăţilor şi la sărăcie. Astfel că întreaga maşinărie de propagandă a fost calibrată pentru a inventa iluzorii ascendenţe vitejeşti şi pentru a preamări un trecut eroic în vârful căruia se aşeza, nestingherit, ucenicul de cizmar din Scorniceşti racolat în tinereţea-i revoluţionară de agenţii Moscovei. Astfel că povestea cu dacii cei neînfricaţi care s-au bătut cu „imperialismul” roman a fost un excelent mediu de difuzare pentru cuvintele cheie ale propagandei ceauşiste: independenţă şi suveranitate. Al căror corolar istoric era, de asemenea, continuitatea unui iluzoriu popor român iscat de simbioza daco-romană şi de persistenţa milenară a „stratului” latin al limbii şi culturii naţionale.

Tema etnogenezei nu era nouă. Ea fusese iniţiată de elitele româneşti din Transilvania care, prin Şcoala Ardeleană cu tema latinităţii limbii române şi cu corolarul religios al afilierii bisericii greco-catolice proaspăt inventate la Vatican, obţineau astfel recunoaşterea statutului politic şi civic care le fusese refuzat până atunci de autorităţile maghiare. Apoi, în efortul de construcţie a naţiunii şi a statului românesc (să mai reamintesc oare că vorbim de România şi de grafie latină abia de la 1862, graţie reformelor lui Cuza?) elitele intelectuale de aici au dezvoltat argumentul unităţii limbii şi a continuităţii daco-romane pe acest teritoriu pentru cristalizarea statului naţional, temă predilectă în Europa secolului al XIX-lea, numit şi „secolul naţiunilor”. Cum aceste aserţiuni nu au fost niciodată puse în discuţie serios, necum supuse unei analize critice riguroase şi obiective, ele s-au solidificat într-o mitologie identitară a cărei dezbatere provoacă şi azi frisoane de indignare şi reacţii virulente. Iată, pe foarte scurt, contextul în care se situează efortul iconoclast, critic şi comparativ articulat de Dan Alexe prin dipticul său provocator alcătuit din volumele Dacopatia şi alte rătăciri româneşti (Humanitas, 2021) şi De-a dacii şi romanii. O introducere în istoria limbii şi etnogenezei românilor (Humanitas, 2023).

Cum spaţiul de ziar este impropriu unei analize detaliate, voi creiona, pe scurt, câteva dintre direcţiile de argumentare ale autorului, în speranţa că cititorul educat va fi cel puţin curios să vadă ansamblul. Prima „rătăcire” istoriografică este aceea a teoriei existenţei unui stat dac centralizat şi a unei limbi comune şi omogene. Absolut niciun izvor istoric cunoscut nu oferă argumente în acest sens. Dimpotrivă, Dan Alexe arată convingător, printr-o analiză comparativă cu spaţiul Caucazului, că în teritoriul muntos din interiorul arcului carpatic nu puteau exista decât triburi cu dialecte proprii şi cu probabilităţi mici de a se înţelege între ele. Figura tutelară a lui Decebal (care, arată lingvistul, este numele dat de romani şi care era pronunţat atunci în latină Dekebalus!ⁱ) nu-şi putea exercita autoritatea decât ca lider al unei uniuni de triburi pentru care latina vulgară ar fi putut funcţiona ca o lingua franca (cam cum ne înţelegem noi azi cu vecinii ucraineni în engleză!). Făcându-se analiza critică a tuturor izvoarelor istorice cunoscute în antichitate despre acest subiect, reiese fără echivoc că geţii trăiau la sud de Dunăre în timp ce dacii erau în arcul carpatic, cu prelungiri în Banat şi Oltenia (teritoriu care va fi, după cucerire, Dacia romană), şi foarte probabil erau triburi diferite chiar dacă, la fel ca în Daghestan, spre exemplu, trăiau într-un teritoriu relativ comun. Astfel că nu există absolut nicio dovadă a faptului că ar fi existat un stat centralizat, aşa cum a fost decizia politică a Comitetului Central al PCR, în anii '80, de a stabili arbitrar cei 2050 de ani de la Burebista (despre care aflăm o frumoasă analiză a termenului bur care înseamnă în albaneză bărbat, un element care poate explica numele căpeteniei de trib sau de uniuni de triburi după modelul clasic de mai târziu, din slavonă, Vladi-mir; observaţie care, de asemenea, va întări ipoteza „scandaloasă şi de neacceptat” că dialectele geto-dace se vor regăsi ulterior în albaneză).

A doua linie de argumentare se referă la retragerea aureliană. Cum nu există absolut nicio dovadă istoriografică, scrisă, arheologică sau istorică care să confirme că populaţia Daciei romane ar fi rămas pe loc după retragerea administraţiei romane în faţa valului agresiv de barbari, Dan Alexe spune, credibil, că suta de mii de locuitori din arcul Carpatic au migrat în anul 271 la sud de Dunăre, unde erau în continuare apăraţi de administraţia şi armata Imperiului. Dacă vor fi rămas autohtoni „prin păduri” ei au fost evident ucişi sau integraţi de valurile majore de migratori care au ocupat acest teritoriu până la alungarea lor de către Marea Invazie Mongolă, din 1241. Ideea că aceste populaţii de băştinaşi (care includ şi iluzorii „daci liberi”) au păstrat şi perpetuat o limbă de sinteză între dialectul local şi latina vulgară a veteranilor colonişti este de nesusţinut în contextul în care detaliata analiză lingvistică a autorului demonstrează influenţele migratorilor asiatici (alanii persani zişi şi iaşi), a oseţilor caucazieni sau cele majore ale goţilor şi slavilor (ale căror denumiri le găsim şi azi în localităţi, regiuni sau râuri). Totuşi cum se explică atunci preponderenţa latinei în limba pe care o vorbim azi, cu tot cu importurile lexicale mixte arătate mai sus şi cu structura de adâncime a limbii, fonetică şi morfologică, foarte asemănătoare cu albaneza? (Da, trebuie să citiţi demonstraţia extinsă a acestei teorii pentru a o lua în seamă!)

Pe scurt, explicaţia e, pentru mine, cel puţin, una plauzibilă: la fel ca în alte cazuri (latinizarea din spaţiul iberic, bunăoară) acest proces s-a putut petrece doar pe durata lungă şi doar acolo unde prezenţa administrativă a Romei a contat. În cazul nostru, e limpede că acest proces de cristalizare a fost în zona centrală a Peninsulei Balcanice, iar analiza detaliată a procesului de formare a limbii aromâne în raport cu cea albaneză (care, rezistând latinizării ar putea să fie structurată în adâncime pe vechile dialecte daco-getice!) este nu numai surprinzătoare, dar şi instructivă. De aceea, criticile istoricilor „de profesie”, bazate pe surse istoriografice de secol XIX, străine sau româneşti sunt, în realitate, fără obiect. Dan Alexe nu neagă latinitatea limbii române, ci doar argumentează ipoteza că ea s-ar fi cristalizat în altă parte decât afirmă istoriografia ideologizată, adică în sudul Dunării, aşa cum o demonstrează şi alţi istorici (diabolizatul Roesler sau distinsul academician freiburghez Gottfried Schramm). Bun, şi ce legătură este atunci cu România? se vor întreba, firesc, chiar oamenii educaţi.

Construind o laborioasă analiză comparată cu scenariile din alte ţări, Dan Alexe crede că singurul răspuns la întrebarea „cum se face că româna a rămas un corp lingvistic compact, fără dialecte?” este transferul unei populaţii stabilizate lingvistic care a ocupat un teritoriu cu o densitate foarte mică de locuire, ca urmare a tăvălugului mongol. O populaţie din Balcani vorbitoare de o limbă latinizată, dar care foloseşte slava şi alfabetul chirilic în cultura scrisă, care practica păstoritul şi transhumanţa ştiind astfel despre păşunile de la nordul Dunării şi care a asimilat treptat eventualele comunităţi umane existente. O populaţie care a recolonizat vechiul teritoriu al Daciei romane şi care a fost sprijinită apoi de regalitatea maghiară să treacă munţii şi să se stabilească acolo gradat, pentru a asigura o zonă tampon în faţa năvălitorilor (tot aşa cum au fost create Scaunele secuieşti ca mărci de apărare). Iar după „descălecare” a venit Istoria ţărilor româneşti despre care ştim de la şcoală.

Dipticul editorial al lui Dan Alexe, din categoria eseului documentat, este alcătuit din volume construite caleidoscopic din postări iniţiale pe blog, care articulează totuşi o teorie care merită a fi discutată. Este o scrutare profesionistă, cu mijloacele ştiinţifice ale lingvisticii, hermeneuticii şi istoriei comparate, cu scropul jurnalistic profesionist, cu intuiţie şi expresivitate literară care merită a fi citită şi analizată calm, fără isterii ideologice naţionaliste. O trezire din somnolenţa autosuficienţei identitare, cât se poate de necesară.

ⁱDe unde intuiţia rafinată a lui Ion Iliescu de a vorbi despre „our ancestors, the ducks and the trucks!”

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor