Degetul acuzator spre celălalt

Da, însuși cuvântul „condamnare” face trimitere la metafora instanței, unde există un inculpat, un acuzator, un avocat și un judecător care pronunță sentința, diferența dintre aceste două situații, în multe cazuri, nu e totuși prea mare. Până la urmă, condamnarea se naște tocmai din logica gândirii juridice, când există o lege și încălcarea ei, când există „drept” și „greșit”, „vinovat” și „nevinovat”. Și atunci cel care nu respectă legea este un delincvent, fiind judecat ca atare. Legalismul ca mod de a gândi, ca element al unei viziuni asupra lumii, ca mod al cuiva de a se trata pe sine și pe ceilalți, este adânc înrădăcinat în natura noastră. Din copilărie, omul stăpânește sistemul de norme și reguli, învață ce este bine și ce este rău. Un adult, ghidat de principii, inclusiv morale, etice, are un sistem de aprecieri pe care se bazează – acesta este cursul normal al lucrurilor. Dar tocmai legalismul gândirii face posibilă condamnarea: eu știu ce este drept, corect, respect „legea”, dar tu nu, deci eu sunt bun, iar tu ești rău. Iar adevărul este întotdeauna, credem, doar la noi în ogradă.

Legalismul gândirii se formează în noi, așadar, încă din copilărie, când părinții nu-i dau copilului suficient sentimentul că este valoros, important, necesar, iubit, pur și simplu, pentru că este, și nu pentru că acum se poartă bine, acum spune o poezie sau aduce doar calificative foarte bune de la școală. Și apoi, pentru a compensa acest deficit, dacă îl are, trebuie să-și „câștige” valoarea în orice fel. Unul dintre mijloace este condamnarea celui de lângă el. La urma urmei, dacă celălalt este „prost”, eu „voi fi mai deștept”. Lucrul acesta se perpetuează, și devine un mod de a trăi și a-i judeca pe alții, ca adult. Eu sunt mai norocos decât vecinul, fiindcă eu am o mașină, el nu o are, eu sunt mai deștept ca tine fiindcă rezolv mai rapid dosarele, iar tu nu, te mai uiți încă o dată pe ele, eu sunt mai cochetă și mai bogată ca tine, fiindcă tu ai doar trei perechi de papuci spre deosebire de mine, care am două pantofare pline ochi.

Opusul este, de asemenea, adevărat – cel care se acceptă, care are un simț de bază al propriei valori, indiferent de ceea ce face sau nu face, deci, o astfel de persoană se dovedește a fi destul de liberă în interior, nu are nevoie să caute confirmarea propriei semnificații, prin condamnarea altora. Adică o astfel de nevoie nu apare în principiu, nu are nevoie să se înalțe asupra cuiva, să se afirme. El este, prin esență, chiar și înconjurat de oameni valoroși, un om valoros.

De regulă, așa cum am spus, un sentiment de bază al valorii de sine este stabilit foarte devreme, dar acest lucru nu înseamnă că nimic nu poate fi schimbat la o vârstă ulterioară. Se întâmplă și invers, când stabilitatea, capacitatea de a se baza pe sine, împreună cu capacitatea de a se accepta, pot fi zdruncinate la un adult ca urmare a unor experiențe traumatice, puternice. Deci, condamnarea celuilalt oferă un beneficiu foarte important – sentimentul că sunt mai bun decât alții, că nu sunt ca ei, acesta fiind un fel de autoafirmare. Dar există și alte modalități de a face acest lucru, de ce apelăm atât de des la condamnare? Pentru că așa am fost învățați acasă.

În primul rând, voluntar sau involuntar, copilul copiază comportamentul părinților săi și, dacă vede condamnarea celorlalți din familie, aude de la adulți cum discută și condamnă cunoscuții lor, atunci automat adoptă acest lucru ca normă, vorbind despre cineva care nu-i place. Vai, dragă, colega trăiește cu unul de 5 ani, nu-s căsătoriți, e clar că asta nu-i o relație serioasă! Eu, spre deosebire de ea, m-am măritat imediat după ce l-am întâlnit pe actualul meu soț, să nu ne vorbească lumea! Nici nu mai contează că ulterior femeia a divorțat, fiind incompatibilă cu soțul, pe care nici nu-l cunoștea bine când s-a măritat, că trăiește o dramă, din punctul său de vedere colega e cea păcătoasă, rea, e elementul negativ, fiindcă nu-i ca ea „corectă”și, deci, trebuie arătată cu degetul, trebuie condamnată.

În al doilea rând, părinții adesea aduc în discuție însăși logica legalismului în fața unui copil. De exemplu, când își compară copilul cu alți copii, gândindu-se că aceasta este o tehnică educațională bună. Mai mult, ei pot compara atât în defavoarea copilului lor, cât și, dimpotrivă, lăudându-l în comparație cu alți copii. Mama uneia dintre clientele mele i-a spus în copilărie: „Ești atât de urâtă cu tunsoarea asta, nu știi să te îmbraci, parcă ești prinsă de pe gârla, nu ești deloc ca celelalte fete, ca prietena ta, care e atât de frumoasă și elegantă mereu!”. Este clar că în principiu este imposibil să-i spui unui copil astfel de lucruri, pentru că el în copilărie învață că un om trebuie apreciat pentru ceea ce este, iar a-i spune aceste cuvinte, cum că este groaznic în comparație cu altul, presupune că merită a fi neiubit, ridiculizat, umilit și că trebuie să fie diferit pentru a fi iubit, dar habar nu are cum să facă să fie diferit.

Dar, pe lângă faptul că unui copil i se transmite că este rău, el învață, involuntar, chiar modul de a gândi despre ceilalți, faptul că valoarea unei persoane se măsoară prin actele sale, adică, o persoană și un act sunt echivalate în același timp. „Ai o notă proastă” este egal cu „ești prost”. „Ești mai grăsuță” înseamnă „ești urâtă”, „a spune adevărul în față cuiva” înseamnă „ești impertinent”. Un lucru asemănător se întâmplă atunci când vor să laude, să susțină un copil și pentru asta îl compară cu alții, de exemplu: „Ce deștept ești, nu ca prietenul tău, prostul ăla!”

Poate fi plăcut pentru un copil și, foarte posibil, o astfel de motivație va fi eficientă. Dar ce model de a gândi despre sine și despre ceilalți adoptă? Valoarea unei persoane este egală cu realizările sale (eu sunt bun, el este rău, în funcție de notele de la școală, în funcție de cum se îmbracă, cu ce mașină îl aduce tatăl la școală etc.), dar este foarte important să separăm persoana de act. A compara diferiți copii este mult mai rău decât a le compara diferitele manifestări. De exemplu, spunem: „Este grozav, uite, înainte nu puteai aranja patul atât de bine, dar acum e perfect”. Aici se evaluează fapta, nu copilul, și se laudă fapta, și nu persoana, ceea ce devine o măsură preventivă pentru dezvoltarea mândriei nesănătoase în copil. De asemenea, este important să vorbești despre sentimentele tale în loc să judeci persoana, de exemplu, spunând: „Îmi pare rău că ai avut un eșec, hai să ne gândim cum trebuie să procedăm pentru a face mai bine data viitoare”, și nu: „nici o speranță că vei face bine vreodată!”, „ești incapabil să rezolvi o problemă!”

„Trebuie, deci sigur poți” – este un alt motiv de condamnare a celui de lângă noi. Logica legalismului dă naștere mitului omnipotenței și datoriei, adică credința că celălalt poate și ar trebui să se comporte diferit de cum se comportă, cu alte cuvinte, așa cum ne place nouă.

Îl auzim pe vecin cum țipă la soție și soția lui pare că tace, poate că plânge, nu avem de unde ști. Ce-i cu nebunul asta de urlă așa? ne întrebăm revoltați. E beat! Iar ea, gândim mergând mai departe cu scenariul, uite cum se complace în această viață, îi place asta, da, sigur îi place, altfel n-ar sta cu el! Chiar își merită soarta pentru că nu pleacă de acasă și îl tolerează la infinit, e o bleagă! De aceea este vinovat, de aceea este rău, fiindcă nu e ca noi, care am acționa altfel. Eu dacă eram în locul ei… Făcând acest lucru, oamenii din jur decid ce ar trebui să facă celălalt. Trebuie să facă asta, fiindcă poate! Eu pot, ea de ce nu poate? Și, desigur, se dovedesc din nou a fi mai buni decât vecinul sau vecina care ar trebui să schimbe modul de a trăi, fiindcă ar putea, dar nu vor să o facă. Dar, în același timp, nu ne întrebăm de ce țipă oare vecinul, ce au îndurat amândoi poate chiar în ziua aceea, o dramă, un incident care i-a înfuriat, poate el și-a pierdut un ciorap și nu-l găsește, poate strigă din baie în timp ce ea are căștile în urechi și nu aude. Aplic regula învățată acasă, indiferent de individ și de circumstanțele lui individuale, îi condamnăm direct, fără menajamente. Cum să nu țipe la ea, dragă, ai văzut ce fuste scurte poartă, ce , aia e femeie serioasă, nu-i nimic de capul ei! Cine știe cu cine o fi prins-o în casă! Regula de aur se bazează pe aceasta: se condamnă actul, dar nu persoana. Conform acestei scheme, orice exemplu poate fi dezasamblat.

Mitul omnipotenței se extinde, de obicei, atât asupra altora, cât și asupra noastră. Și aici ajungem la un punct foarte important. Ideea este că modul în care ne tratăm pe noi înșine este modul în care îi tratăm pe ceilalți. Modelul de relație este același. Dacă nu există loc pentru acceptare și iubire în el, ci doar cerințe de a se conforma, observa, judeca, atunci generează cu ușurință condamnarea – atât pentru sine, cât și pentru cei din jur. Dacă pentru mine valoarea unei persoane este măsurată prin acțiunile sale, atunci ar trebui să aplic această schemă nu celorlalți, ci, în primul și în ultimul rând, mie, Oare am mai avea timp să judecăm ce face celălalt, dacă ne-am ocupa doar de noi înșine?

Cristina Danilov este psiholog