Delta lui Bogdan Bârleanu

Delta pictată de Bogdan Bârleanu, oricât am căuta-o, nu o vom putea găsi nici în realitatea apropiată, nici în cea îndepărtată, chiar dacă vom naviga până la Gurile Dunării, iar de acolo, împinşi de imbold sufletesc neaşteptat, străbătând nenumărate mări şi ţări, vom face înconjurul pământului, oprind în nenumărate estuare şi în golfuri unde marile fluvii se varsă în ocean sau în mare. Dacă vrem să descoperim cu adevărat Delta lui Bogdan Bârleanu atunci ar trebui să ne bazăm pe imaginar. Căci Delta lui Bogdan e o deltă lăuntrică. Ea nu seamănă cu nici o deltă de pe mapamond.

„Delta e una din minunile pământului”, scrie Grigore Ilisei în prezentarea pe care i-o face lui Bogdan Bârleanu în caietul program al expoziţiei intitulate Orele Deltei, sau chiar Orele astrale ale Deltei, cum spune Grigore Ilisei, expoziţie al cărei vernisaj va avea loc în ziua de sâmbătă. 2 octombrie 2021, la Galeriile Pallady (fostă Dana), la ora 11.30, de pe Str. Lăpuşneanu. „Un asemenea univers unic – spune scriitorul – nu are cum să nu fascineze pe omul hărăzit măcar cu un bob de simţ al frumosului. Poeţii, pictorii, mai ales, muzicienii, artiştii fotografi, cineaştii şi tot şirul de creatori ai frumuseţii artistice, au găsit în Delta Dunării un zăcământ inepuizabil de inspiraţie şi impulsul de nestăpânit de a transfigura spectacolul grandios, generând emoţii de înaltă vibraţie şi bucurie mereu reavănă. Delta îşi are rapsozii ei, unul din ei este pictorul Bogdan Bârleanu.”

Pentru pictorul Bogdan Bârleanu, Delta Dunării a construit şi constituie şi azi un loc de meditaţie şi un loc unde gândurile sale plecând de la motive şi imagini surprinse în natură dau naştere unor vârtejuri de metafore şi de culori ce se adună în adevărate compoziţii muzicale. Pe artist îl obsedează nu atât peisajul în sine, cât relaţia dintre elementele primordiale, apă, pământ şi cer, mirajul pe care îl poţi vedea răsfrângându-se în fiecare bob de rouă sau în fiecare respiraţie a stufului şi a ierbii ce se ridică în văzduh. Adevăratul mister al începutului de lume îl putem regăsi aici. Peste împărăţia apelor, simţi plutind şi azi cuvântul şi sufletul lui Dumnezeu.

În pictura lui Bogdan Bârleanu lipseşte aproape cu desăvârşire chipul şi prezenţa fiinţei umane în peisaj. Lipseşte fiindcă Bogdan Bârleanu nu e portretist, ci peisagist. El e un maestru al culorii, nu al vibraţiilor sinuoase ale liniilor. Chipul nu apare nici măcar redus la esenţă, ca un fel de zero absolut. Şi nu apare fiindcă, după părerea noastră, omul, chiar prin simpla sa prezenţă, poluează misterul şi echilibrul ancestral.

„Nu vin în Deltă sau nu mă duc pe malurile Jijiei ca să prind peşte. Ce-i drept întotdeauna am la îndemână uneltele necesare pentru pescuit. Investesc în undiţe, în tot ce vrei şi nu vrei; dacă vrei să te respecţi, pescuitul te costă o avere. Deci, mă duc la baltă, dar nu pescuiesc. Sau dacă pescuiesc, las gândurile să-mi zburde în voie. Trag pe nări aerul încărcat de mirosul ierburilor putrede, simt putreziciunea care are drept scop regenerarea regnului vegetal şi a regnului animal, îmi las obrazul biciuit de vânt; stau pe malul apei şi privesc în gol. Chiar dacă sunt de felul meu un prădător, nu mă interesează prada. Mă interesează imaginile pe care le văd şi gândurile pe care le deşir. Acestea pentru mine sunt mai mult decât o pradă, sunt, mai degrabă, o comoară preţioasă, comoară pe care o decupez din peisaj şi o port apoi cu mine pretutindeni. Desigur, când prind câte o ştiucă, o mreană sau un crap, sau un peştişor zglobiu de mărime unui deget, mă entuziasmez, lăsând vanitatea să-şi găsească în afară cursul ei firesc. Nu peştele e însă prada pe care o aştept. Prada mea se ascunde departe de orice ochi şi orice gând omenesc. Eu caut mirajul lucrurilor obişnuite, un miraj care să mă ridice din contigent…”

Desigur, în anii tinereţii, pescuitul în sine, ca de altfel, şi pescuitul de imagini avea şi el un alt impuls şi o altă perspectivă. Ieşirea în natură îţi încărca bateriile psihice, şi motorii.

Prădătorul din Bogdan nu ierta nimic. Pentru el prada putea deveni chiar şi prietenul de pescuit şi balta în sine. Iată cum descrie el, în volumul Bălţi şi pensule, o partidă de pescuit pe malul unei bălţi mold: „Iarnă blândă, apa mai păstrează puţină gheaţă la mijloc. Marginile libere: – Costică, hai! Şi plecăm cu un fel de presimţire, că va fi ziua noastră, că, în sfârşit, iese soarele şi în sufletele noastre colorate… O luăm pe o şosea de ţară. Mai hâşcâi un pic pe dedesubt limuzina, dar ajungem rapid pe baltă. Montăm repede, aruncăm de câteva ori şi simţim ştiuca la capătul firului. Mare, bătăioasă, o aduc la mancioc, face o voltă, o lumânare şi aterizează în rucsacul meu de paraşutist italian. – Are vreo patru kile, încerc să-l stârnesc pe Costică. – Aş, nici două şi jumătate, exagerezi dom le de-o manieră…” Costică nu are însă timp să se oftice prea mult, căci peştele, parcă magnetizat de prezenta pictorilor, de nebunia şi de voracitatea lor, vine spre undiţe buluc. „Trag iar şi iar. Şi Costică la fel, iar şi iar. Bucăţi de la 2 la 6 kg. Rar aşa ceva. Nişte ţărani se opresc lângă noi, văd belşug de ştiuci, se uită neîncrezători la twisterele noastre hărtănite de colţi perfizi, dau din umeri, îşi îndeasă căciulile, înjură mărunt şi pleacă în durerea lor. Chinul începe abia la plecare. Eu îmi calmez durerile de spate şi măgăreaţa cade pe Tofan. Cei trei sute de metri care ne despart de maşină seamănă cu marşul prizonierilor români prin Siberia mijlocului secolului trecut. Rucsacul se rupe din cinci în cinci metri. Ştiucile se împrăştie, le adunăm, le târâm, ne blestemăm soarta.” Urmează drumul spre casă şi împărţeala prăzii: „cap de ştiucă pe cap de prieten”.

La a doua ieşire, trec şi pe la poarta lui MRI – „scriitor – vânător – pescar şcl”, unde „însoţiţi de un sobor de pisici intrăm într-o odăiţă mică tapetată cu tablouri. Votca de rigoare… Oftică, blesteme şi înjurături şi întrebarea care între gentlemeni nu se pune niciodată: – Unde? Cum? Când? – Spre Vaslui, la stânga 20 km, cu ce vrei, azi de la 11 la 15. – Băi, voi minţiţi de îngheaţă apele. Aţi fost la Prut şi nu vreţi să divulgaţi secretul.” Pictorii, nu şi nu. Şi ca să-l convingă că adevărul e de parte lor, îl duc pe necredinciosul MRI şi îi arată portbagajul plin de peşte. A doua zi, scriitorul sună un general ce se ocupă de paza graniţei Prutului, capătă unde verde, şi pleacă în trombă duminică dimineaţă cu patru maşini, „ca să aibă unde pune peştele”, nu singur, ci „cu un comando de 20 de persoane, de lume bună, doctori, scriitori, oameni cu firme”, care, ajungând într-un loc de taină, pescuiesc până seara, spune Bogdan, şi nu prind nimic. Atunci, ca să nu se întoarcă acasă cu mâinile goale şi să se facă de baftă în faţa nevestelor şi a prietenilor, „tocmesc doi ţărani dezbrăcaţi, pentru o sumă considerabilă în miez de februarie, care târâie un voloc, peste răgăliile căzute la fund. Rezultatul – un biban amărât.” Şi verdictul în doi peri al autorului: „Nu ştiu cum l-au împărţit. A trecut aproape un an şi încă nu ne salută.”

Bogdan Bârleanu e un povestitor fabulos. Povestirile lui au ritm, au umor, dar au şi siropuri şi sosuri umorale, stropite din belşug cu multe culori. Dacă în urma unor astfel de descinderi în lumea apelor, din pricina bogăţiei ştiucilor, atenţia lui scade şi pictura are de suferit, câştigă în schimb proza. Partea picturală e suplinită din belşug de poveştile sale spuse cu mult haz.       

Temperament pe cât de vulcanic, pe atât de generos, dincolo de ieşiri la iarbă verde, Bogdan Bârleanu trăieşte claustrat în propria sa lume, creată de el însuşi şi înşirată pe pereţi. Vizitându-i atelierul şi ascultându-i poveştile populate de pictori şi oameni de litere, simţindu-i pasiunea pentru mirifică lume a bălţilor, deseori cazi în capcana exaltării sale, şi ai impresia că Delta de care e obsedat pluteşte undeva în cer deasupra casei sale, iar Dunărea şi celelalte fluvii, uneori şi fluviul Galben, dar şi Amazonul se scurg pe horn şi burlane de pe acoperiş, şi se varsă cu tot cu broaşte şi cu peşti, cu tot cu nori, cu toată fauna şi flora, cu tot cu lotci şi cu năvoade, în mijlocul atelierului său, iar de acolo se ridică sub formă de aburi chimici şi alchimici în tablouri…

În romanul său Un veac de singurătatea, Gabriel Garcia Marquez spunea că lumea mirifică din Macondo era atât de proaspătă, „atât de recentă, încât multe lucruri nu aveau încă nume, iar pentru a le deosebi, trebuia să le arăţi cu degetul”.

O astfel de lume găsim şi în Deltă. Indiferent care ar fi ea. Pictorul Bogdan ştie asta şi de aceea de fiecare dată când îşi simte sufletul pătruns de nostalgii şi tot felul de nemulţumiri pleacă în Deltă. De cele mai multe ori însă se închide cu săptămânile în atelier, zugrăvind propria sa Deltă pe cartoane şi pe pânze, pe care apoi, oftând obosit, le agaţă de pereţi.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist