Dependenţa obligatorie

Ce înseamnă o dependenţă? Dex-ul zice: 1. Situaţia de a fi dependent; stare de subordonare, de supunere. Sinonime: aservire, atârnare, servitute, subordonare, supunere. Antonime: autonomie, independenţă, neatârnare, suveranitate; 2. Tulburare psihică manifestată prin lipsă de iniţiativă, prin ataşament total faţă de unele persoane; 3. Stare patologică datorată obişnuinţei de a consuma alcool, stupefiante, medicamente etc.

Ei bine, se pare că termenul acesta şi-a lărgit cu mult înţelesul şi a devenit unul din ce în ce mai frecvent întâlnit şi folosit de toţi oamenii. Dacă la început se mărginea doar la câteva aspecte din viaţa unui individ, de cele mai multe ori care ţineau de supravieţuirea însăşi – de exemplu, era dependent de hrană ca să nu moară de foame, de haine pentru că altfel ar fi murit de frig, de siguranţă ca să nu fie ucis de diverse elemente exterioare -, cu timpul sfera dependenţelor s-a lărgit din ce în ce mai tare. Acum putem spune că suntem dependenţi de lucruri extrem de mărunte care aproape că frizează absurdul. De exemplu, fiică-mea e dependentă de multe lucruri „absolut capitale”, printre acestea fiind o pernuţă de dormit şi pieptănatul dimineaţa sau înainte de a pleca undeva. De ce zic asta? Pentru că nu poate să doarmă, la propriu, fără pernuţa respectivă şi nici să iasă undeva în lume fără să fie pieptănată în prealabil.

Întâmplarea face că weekendul trecut am mers doar eu cu ambii copii într-o minivacanţă de două zile la munte. Înainte de culcare, seara, la pensiune m-au trecut toate răcorile în timp ce căutam prin bagaje şi nu găseam pernuţa vitală. Din fericire, iar acela a fost un noroc chior, obiectul era în maşină, altfel nu aveam decât soluţia de a mă întoarce acasă, 3 ore de mers dus, 3 întors, pentru a-l recupera şi abia apoi a continua minivacanţa în „linişte”.

Dar, ce să vezi, norocul meu a luat sfârşit pentru că dimineaţă am constatat cu stupoare că am uitat să luăm pieptănul. Toate planurile din ziua respectivă riscau să fie date peste cap din cauza unui obiect atât de banal şi chiar primitiv. Am scotocit de zeci de ori bagajele, fiecare dintre noi în parte, dar nu am găsit nimic care să semene măcar cu unealta blestemată. Am răscolit şi maşina, am căutat chiar şi la roata de rezervă, m-am uitat la motor, nimic. Nu am avut încotro aşa că m-am îmbrăcat şi am ieşit la minus 8 grade Celsius să caut un pieptăn în micul oraş, duminică. După o hălăduire de jumătate de oră pe străzi pustii, întrebând chiar şi la tarabele de legume din piaţă, m-am întors cu mâna goală. Doar o minune a făcut că atenţia şi judecata fetei să fie în aşa fel direcţionate, încât să ţintească mai mult către planurile imediat următoare decât către pieptănat. Sincer, intrasem un pic în panică pentru că nu aveam altă soluţie decât să confecţionez eu unul din lemn sau os. Şi-a legat părul pur şi simplu în coadă şi apoi a uitat. Dar, repet, asta a fost aproape o minune, în viaţă minunile sunt rare.

Am văzut dependenţe dintre cele mai ciudate, de la imposibilitatea de a dormi fără un accesoriu, cum a fost cazul fiică-mii, până la altele mai grave, cum ar fi să rămâi constipat zile la rând pentru că nu poţi să te uşurezi în alt loc decât la tine în baie, pe toaleta personală de acasă, ori să te închizi în pensiunea de pe vârful muntelui şi să nu dai ochii cu nimeni pentru că nu ai luat cu tine speed-stick-ul şi ai impresia că puţi. Unele dintre acestea îţi pot pune fără nicio exagerare sănătatea, liniştea familială şi chiar viaţa în pericol, dar nu ai încotro, tu ţi le-ai cultivat şi tot tu trebuie să trăieşti cu sau fără ele. E atât de simplu şi totuşi îngrozitor de complicat.

Să spunem că micile dependenţe personale pot fi la un moment dat trecute cu vederea în cazuri extreme când viaţa sau integritatea ta fizică sunt ameninţate, atunci vrând-nevrând revii în punctul în care erai când ai ieşit din „fabrică”, curat. În cazul unui război sau catastrofă, de pildă, îţi dai seama că elementele şi condiţiile de bază pentru supravieţuire sunt mai importante decât milioanele de chestii create superficial în stare de pace, linişte, căldurică şi huzur. Atunci, într-adevăr, nu mai contează unde dormi, atâta timp cât ai unde să pui capul, ce şi cum mănânci, atât timp cât mâncarea este relativ comestibilă, ce îmbraci, dacă îţi ţine de cald ş.a.m.d.

Dar ce mă intrigă pe mine extrem de mult este dependenţa tehnologică din ultimii ani care a devenit una obligatorie pentru o supravieţuire decentă. Şi nu exagerez deloc aici. Dacă cineva nu are cunoştinţe minime tehnologice în societatea actuală, acela nu poate trăi o viaţă normală după standardele minime actuale.

Am să dau aici un exemplu real, cum fac de fiecare dată. Cu ocazia unei înmormântări, o doamnă din judeţ a fost nevoită să vină în oraş, la Iaşi, pentru a asista la nefericitul eveniment. A venit, cum făcuse şi înainte, adică acum câţiva ani, cu trenul, dar odată coborâtă în gară, viaţa s-a dovedit a fi una cu totul străină faţă de ceea ce ştia. Primul obstacol a fost imposibilitatea de a mai procura bilet de călătorie pentru transportul în comun, acestea fiind disponibile acum doar la aparatele automate special instalate unde trebuie să bagi bani sau să scanezi card bancar şi să apeşi pe câteva butoane. Cu alte cuvinte eşti nevoit să fii familiarizat cu o anumită tehnologie pe care doamna habar nu avea de unde să o apuce. A stat o perioadă bună în faţa unui astfel de aparat, în frig, dar negăsind nicio cale de a comunica cu el şi nefiind nicio persoană care să o ajute, a renunţat şi a plecat mai departe pe jos. Toată ziua a mers doar pe jos pentru că a fost informată de unii că şi în mijloacele de transport în comun trebuie să ştii cum să utilizezi tehnologia, nimic nu mai e simplu. A dezvoltat, cu alte cuvinte, o groază de tehnologie.

Deşi povestea este grăitoare de la sine, trebuie totuşi trasă şi o concluzie, de data asta şi cu o amprentă personală, care începe cu o întrebare cât se poate de punctuală: de ce trebuie, domnule, actualizate toate aplicaţiile şi programele o dată la câteva luni? De ce nu se păstrează acelaşi format într-o generaţie? Dacă ceva funcţionează foarte bine, ne-am obişnuit cu el şi e ok, de ce trebuie „îmbunătăţit”? Ce avea forma clasică de yahoo mail sau cea de gmail? Dar cea de Facebook? De ce trebuie să se schimbe toate cât mai des posibil? Vă bateţi joc de noi!?

Am aflat de la ştiri că magazinele mari vor să scoată toţi angajaţii de la casele de marcat şi să introducă doar aparate pentru autocitire de preţuri unde clienţii îşi scanează singuri produsele şi plătesc. Păi, în cazul ăsta, o mare parte a populaţiei României va trebui să renunţe la cumpărături în marile magazine şi să revină la cele mici de cartier cu vânzători în carne şi oase, pentru că îi va fi imposibil să se descurce.

Un bătrân de la respectivele ştiri a răspuns la întrebarea reporterului dacă se descurcă în această epocă a tehnologiei astfel: „Nu avem încotro, domnişoară, altfel suntem pierduţi!” Dar acel bătrân reprezintă doar 1% dintre cetăţenii de vârsta lui, unul care face tot posibilul să ţină pasul cu nebunia numită „evoluţie”, restul, majoritatea, au pierdut demult pasul. Cu aceia ce facem? Cum să fii pierdut fără tehnologie? Cui lăsăm generaţii întregi, pe părinţii şi bunicii noştri? Le creăm o rezervaţie, îi băgăm în lagăre, îi punem pe o insulă pustie unde să moară „liniştiţi” în „lumea lor înapoiată”?…

Briscan Zara este scriitor şi publicist