Despre absenţa la vot

Ştiu de pe acum că nu voi avea sorţi de izbândă, însă trebuie cumva să încerc să opresc şuvoiul de afirmaţii neîntemeiate – măcar pentru bunăstarea mea lăuntrică. Despre absenteişti, aşadar.

1. În primul rând, în ciuda aparenţelor, adevărul e că în realitate nu ştim care e nivelul de absenteism din România. Asta pentru că listele electorale sunt cel puţin discutabile.

România are o populaţie de 20 de milioane de cetăţeni, iar pe listele electorale sunt înscrişi 18,5 milioane de alegători. Se vede cu ochiul liber că ceva e în neregulă: e imposibil ca în România să trăiască doar 1,5 milioane de locuitori cu vârsta între 0 şi 17 ani (cei fără drept de vot) – iar datele INS confirmă această imposibilitate.

Asta face ca, din motive care îmi scapă, listele electorale să fie cumva suprapopulate. Caz în care nivelul real de absenteism e (semnificativ) mai mic decât cel prezentat oficial.

Şi nu, să nu-mi spuneţi că diferenţa e dată de locuitorii din diaspora. Cum statul român nu ştie câţi cetăţeni români locuiesc în străinătate (se vehiculează doar cifre estimative, dar cifra reală e necunoscută), diasporenii nu apar ca atare în listele electorale.

2. În al doilea rând, în toate ţările în care sunt organizate alegeri libere, prezenţa la vot este direct proporţională cu nivelul de venit, cu nivelul de educaţie şi cu vârsta.

Simplu spus, cei mai înstăriţi ies – pretutindeni în lume – mai mult la vot, proporţional vorbind, decât cei mai săraci; cei mai educaţi mai mult decât cei mai puţin educaţi; şi cei mai vârstnici mai mult decât cei mai tineri.

În caz că fie nu ştiaţi, fie aţi uitat, în România doar 14,4% din electorat are studii superioare, 41,4% are un nivel mediu de educaţie, iar 44,2% are un nivel scăzut de educaţie.

În acelaşi timp, în 2016 70% din populaţia ocupată avea un venit lunar net de cel mult 2.000 de lei pe lună (40% aveau un venit cel mult egal cu salariul minim).

În condiţiile astea, dată fiind legătura directă dintre nivelul de educaţie şi de venit şi prezenţa la vot, e de aşteptat ca, realist vorbind, nivelul de absenteism să fie (destul de) ridicat – chiar dacă mai scăzut decât cel oficial.

3. În al treilea rând, ca să scoţi lumea la vot e nevoie de organizare şi de resurse. E relativ uşor şi ieftin să scoţi la vot o anumită categorie de electorat din urbanul mare. Dar nici măcar urbanul mare nu e compus exclusiv din această categorie de electorat.

Pentru celelalte categorii ai nevoie de organizaţii – în cât mai multe oraşe, comune şi sate (preferabil în toate). Iar organizaţiile costă (cel puţin) bani şi oameni. Dacă nu ai nici bani şi nici oameni, e imposibil să scoţi lumea la vot.

PSD are un electorat stabil şi semnificativ (ca pondere între cei care ies la vot) tocmai fiindcă are foarte multe organizaţii. Prin contrast, USR, de exemplu, are doar 2.000 de membri. E greu să scoţi oameni la vot într-o proporţie semnificativă cu doar atât de puţini membri.

4. În al patrulea rând, e vorba de felul în care sunt finanţate partidele politice. La noi, partidele primesc bani publici doar în funcţie de procentul de voturi obţinute – şi asta se întâmplă doar pentru partidele parlamentare.

Sistemul ăsta – finanţarea pe procent – stimulează partidele să îşi producă electorate captive şi/ sau hardcore, pe care ştiu că se pot baza în orice circumstanţe – şi, în acelaşi timp, să limiteze participarea la vot a electoratului general (pentru ca electoratele lor să ajungă să reprezinte un procent cât mai mare din electoratul prezent la vot).

Dacă, de exemplu, ai un electorat captiv şi unul hardcore care împreună reprezintă 18% din electoratul general, iar la alegeri se prezintă doar 40% dintre alegători, tu obţii un procent de 45% din voturi, deci 45% din fondurile publice alocate partidelor ajung la tine.

Pentru a creşte nivelul de prezenţă la vot, finanţarea pe procent ar trebui înlocuită cu finanţarea pe vot – ceea ce va obliga partidele să încerce să obţină cât mai multe voturi, deci să scoată la vot cât mai multă lume, exact invers decât e acum.

5. În al cincilea rând, e vorba de oferta electorală/politică. Adică, pe scurt, de atenţia faţă de agenda cetăţeanului – care e publică, o găseşti gratis în fiecare Eurobarometru, dacă n-ai bani să faci propriile cercetări.

Ei bine, cel puţin în ultimii 5 ani, sărăcia şi sănătatea au fost constant, în diverse forme, principalele două probleme de pe agenda cetăţeanului.

În 2016, singurul partid care a atins astea două puncte în programul lui electoral a fost PSD. Dacă vă miraţi că a fost preferat altor partide, vă miraţi degeaba. Răspunsul e în faţa ochilor voştri – e nevoie doar să-i deschideţi.

În concluzie, nu poţi spera la un nivel mai scăzut al absenteismului dacă nu găseşti o formulă prin care să răspunzi problemelor de pe agenda cetăţeanului. Dacă îl ignori în mod repetat, cetăţeanul va sfârşi prin a te ignora la rândul lui.

6. În fine, în al şaselea rând, e vorba de sistemul de vot, care e destul de restrictiv. Mersul la vot este acum relativ simplu doar pentru cei care locuiesc permanent în localitatea de domiciliu. Pentru toţi ceilalţi e foarte complicat, sau chiar prohibitiv.

Actualul sistem de vot trebuie completat cu votul prin corespondenţă, cu votul electronic şi/ sau cu votul anticipat. Toate astea într-o formulă simplă şi uşor de înţeles pentru cei 44,2% cu nivel scăzut de educaţie.

7. Dincolo de toate astea, există unii care cred că absenţii ar fi de fapt opozanţi ai PSD, un lucru imposibil de demonstrat şi destul de probabil fals.

Aşa că, mai degrabă decât să visaţi cai verzi pe pereţi, să vă ţineţi cu dinţii de miturile care vă convin şi să înjuraţi tot ce vă contrazice reveria ideologică, aţi face mult mai bine, presupunând că vă pasă într-adevăr de democraţia românească (ceea ce, să recunoaştem, e mai degrabă discutabil) dacă v-aţi ocupa serios de punctele (1)-(6).

Sorin Cucerai este traducător şi publicist