Despre arhitecţi

Prin urmare arhitectura nu poate fi ştiinţa asocierii materialelor şi tehnologiilor de construire. Este, în primul rând, spaţiul potrivit ipostazelor comportamentale individuale, de grup şi comunitare. Deci arhitectura este ştiinţa despre om şi oameni, în relaţia lor complexă cu spaţiul. Din această perspectivă este mai curând o filozofie. De altfel, acelaşi dicţionar defineşte ştiinţa un „ansamblu sistematic de cunoştinţe” cu trimitere la ideea de metodă spre deosebire de caracterul euristic al viziunii de arhitectură.

În sinteză, arhitectura este arta şi filozofia organizării spaţiului înnobilat de viaţă, de tradiţii, cultură, aspiraţii personale şi comunitare. Sunt clarificări sau mai degrabă teme de conversaţie, necesare astăzi când arhitectul, arhitectura şi-au pierdut rolurile esenţiale în configurarea spaţiului comunitar.

În istorie au fost arhitecţi determinanţi pentru spiritul veacului lor, capabili să imagineze viziuni de continuitate peste generaţii. S-a întâmplat aşa întrucât beneficiarii au fost, la rândul lor, ctitori în căutarea frumuseţii. Arhitectura este arta şi filozofia spaţiului numai în contextul conversaţiei posibile între ctitor şi arhitect. Trei exemple în acest sens.

Filippo Brunelleschi (1377-1446), promotor al Renaşterii timpurii cu opera care l-a făcut celebru, devenită simbol al Florenţei, al Renaşterii, al spiritului creator, Domul Santa Maria del Fiore, construit între anii 1420-1436. Geniul arhitectului exprimat în frumuseţea şi performanţele Domului ar fi rămas necunoscute fără asumarea finanţării lui de Cosimo de Medici, ctitor marcant al familiei dominante în conducerea oraşului. Exemplul demonstrează că fără voinţa, fără puterea de a face şi fără asumarea unui program estetic, o comunitate, oricât de bogată, este condamnată la neputinţă.

Antoni Gaudi (1852-1926), arhitect emblematic al oraşului Barcelona, ilustrează situaţia creatorului original identificat în spirit cu marele şi spectaculosul oraş. Gaudi nu ar fi ajuns să-şi concretizeze viziunile fără susţinerea marelui industriaş catalan Eusebi Güell. Cele mai importante opere gaudiene au fost posibile cu finanţarea acestui rafinat iubitor de cultură, devenite azi repere de atractivitate ale oraşului Barcelona.

Frank Lloyd Wright (1867-1959) este considerat cel mai important arhitect american. A reuşit să se impună, într-o societate liberă pentru ideile de succes, printr-o filozofie arhitecturală cu cinci principii: recursul la simplitate, adaptabilitate stilistică în sensul înţelegerii şi satisfacerii cu prioritate a aspiraţiilor beneficiarului, arhitectura organică de relaţionare cu situl natural, evidenţierea cu sinceritate a materialelor utilizate şi principiul manifest conform căruia clădirile trebuie să bucure oamenii. Wright este exemplul potrivit de personalitate a arhitecturii formată dintr-un spaţiu cultural competitiv unde marile idei sunt susţinute în drumul lor spre afirmare.

Nu am ales la întâmplare cele trei personalităţi ale arhitecturii din toate timpurile.

Prima subliniază rolul fundamental al administraţiei, centrale sau locale, în destinul estetic al comunităţilor susţinut prin opere de arhitectură. A doua exemplifică importanţa mecenatului a personalităţilor cu posibilităţi materiale, cu viziune culturală în sprijinirea valorilor estetice. În fine, cazul arhitectului american ne vorbeşte despre o întreagă societate capabilă la un moment dat să-şi promoveze, să-şi susţină, să-şi ierarhizeze valorile. Nici unul dintre aceste exemple nu se potriveşte cu starea arhitecturii din România.

Totuşi sunt şi în România personalităţi şi perioade de creativitate. Una dintre ele este creatorul de şcoală Ion Mincu (1852-1912). Prin arhitectura lui, inspirată din arhitectura cultă veche românească, a pus bazele stilului neo-românesc, primul fenomen stilistic sincronizat cu Occidentul. Acest stil a fost apoi preluat şi dezvoltat de alţi importanţi arhitecţi, dar, ceea ce este şi mai important, a fost susţinut de elitele culturale şi financiare româneşti.

Un exemplu interesant este arhitectul Horia Creangă (1892-1943), un promotor al arhitecturii moderne în România. O arhitectură modernă care a căpătat aura unui spiritualităţi aparte agreată de multe personalităţi de seamă. Bulevardul Magheru din Bucureşti unde şi Horia Creangă are câteva lucrări, are multă arhitectură modernă realizată în perioada interbelică. Ea vorbeşte de capacitatea noastră de a ne racorda la cele mai noi tendinţe ale artei spaţiului din lume.

Nu în ultimul rând, readuc în discuţie un arhitect cu totul special, mai ales pentru Iaşi, G.M. Cantacuzino. Pe lângă opera de arhitectură realizată în spiritul veşnic al formelor armonioase, bine proporţionate, a fost un subtil gânditor şi cronicar al frumosului, cu rol important în ierarhizarea valorilor, specie, să recunoaştem, rară în zilele noastre.

Concluzia este simplă, şi în istoria contemporană a arhitecturii noastre sunt repere pe care ar trebui să le reaşezăm în modul nostru de a fi: valorificarea tradiţiei, atât de apreciată astăzi de aceia care o redescoperă, un suflu nou de creativitate şi un dialog pe temele adevăratelor valori. Evident, arhitecţii sunt actorii principali în promovarea arhitecturii de valoare, dar singuri, fără susţinerea beneficiarilor artei lor, nu pot face nimic.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului